BASM DE FRAȚII GRIMM.
Flăcăul
le povesti ceea ce văzuse la izvor, iar măriile-lor nu se mai îndoiră câtuşi de
puţin că era vorba despre fiica lor cea pierdută. Şi, cu inima plină de bucurie
şi de încredere, purceseră mai departe şi în curând ajunseră la căscioară. Ceea
ce văzură mai întâi fu cârdul de gâşte care dormeau nemişcate de jur-împrejurul
colibei, cu capul ascuns între pene…
Se
uitară ei înăuntru, pe fereastră, şi-o văzură pe bătrână torcând liniştită.
Dădea din cap toată vremea, cum fac bătrânii, şi-şi vedea de lucrul ei, fără să
arunce o privire nici în dreapta, nici în stânga. În odaie era atât de curat,
de parcă ar fi locuit în ea nişte spiriduşi care n-aveau pic de colb pe
încălţări… Pe fiica lor însă n-o văzură! Cătară ei o vreme la toate astea, dar,
în cele din urmă, îşi luară inima-n dinţi şi bătură uşurel în geam. Bătrâna
părea că-i aşteaptă şi, sculându-se în picioare, le strigă foarte prietenoasă:
–
Intraţi înăuntru, că eu vă cunosc!
După ce
păşiră în odaie, bătrâna le spuse:
–
N-ar fi trebuit să bateţi un drum atât de lung, de n-aţi fi izgonit-o acum trei
ani, pe nedrept, pe fiica voastră, care e atât de bună şi de drăgălaşă! Nu-i
vorba că ea n-a pătimit cu nimic, că-n aceşti trei ani de zile a păzit doar
gâştele şi inima ei neprihănită n-a fost întinată de nici un rău. Dar voi aţi
fost pedepsiţi îndeajuns şi aţi trăit tot timpul numai cu spaima că v-a pierit
copila.
Apoi se
duse la uşa celeilalte odăi şi strigă:
–
Vino încoace, fetiţa mea!
Deodată
se deschise usa şi domniţa apăru în veşmintele ei de mătase, cu părul de aur
revărsându-i-se pe umeri şi cu ochii strălucitori, de parcă ar fi fost o zână…
Ea se îndreptă către părinţii ei şi, luându-i de după gât, îi copleşi de
sărutări. Şi nu se putură stăpâni să nu verse lacrimi tuspatru, că şi flăcăul era
lângă ei. Când dădu cu ochii de el, fata se roşi toată ca un mac şi nici ea nu
ştiu de ce anume.
Deodata
împăratul spuse:
–
Copila mea dragă, împărăţia am împărţit-o celor două surori ale tale, aşa c-aş
voi să ştiu ce-ţi doreşte inima, ca să-ţi dau din celelalte avuţii pe care le
am!
–
Fata n-are nevoie de nimic, zise bătrâna, că-i dăruiesc toate lacrimile pe care
le-a vărsat din pricina voastră şi toate sunt mai curate şi mai frumoase decât
mărgăritarele care se găsesc în apele mărilor şi au mai mult preţ decât toată
împărăţia mariei-tale! Iar ca răsplată pentru munca ei din aceşti trei ani, îi
dăruiesc căscioara mea.
După
ce rosti aceste cuvinte, bătrâna se făcu nevăzută. Şi numai ce prinseră
zidurile să trosnească şi când se uitară, căscioara se prefăcuse într-un palat
măreţ, şi-n sala cea mare era întinsă o masă împărătească, şi-o droaie de
slujitori alergau de colo-colo, cu tăvile încărcate de bunătăţuri…
Apoi
domniţa cea frumoasă s-a măritat cu flacăul acela de viţă aleasă şi s-au
statornicit la palat. Acolo au trăit în fericire şi bună înţelegere, până la
adânci bătrâneţi. Acum, nu sunt sigur de tot, da’ cred că gâştele cele albe ca
zăpada, care trăiau pe lângă căscioară, nu erau de fapt gâşte adevărate, ci
fete…
Şi
nimeni nu trebuie să-i ia în nume de rău bătrânei că le adusese la ea să le
ocrotească şi să le scape de urgia unui blestem. Acum, când se risipise vraja,
îşi luaseră şi ele înfăţişarea omenească şi rămaseră pe lângă domniţa cea
tânără ca s-o slujească cu credinţă.
Da’
ceea ce ştiu fără tăgadă e că bătrânica nu era o vrăjitoare, cum credea lumea,
ci o femeie înţeleaptă şi pricepută, care făcea numai bine. Şi se vede că tot
ea fusese cea care, încă din leagăn, îi dăruise domniţei darul de a vărsa
mărgăritare în loc de lacrimi.
Sfârșit
Dintre basmele fraților Grimm, ai putea să mai citești:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !