BASM DE FRAȚII GRIMM.
Când o
auzi ce spune, fata se înspăimântă grozav şi începu să se văicărească:
–
Vai, dragă mamă, vrei să mă izgoneşti? Unde să mă duc? Că doar n-am nici
patrie, nici prieteni spre care să mă îndrept! Am făcut mereu tot ce mi-ai
cerut şi niciodată n-ai fost nemulţumită de mine. Nu mă izgoni de-aici!
Vezi
însă că bătrâna nu vru să-i dezvăluie fetei ce o aştepta…
–
Eu mai ramân aici o vreme, îi spuse ea fetei, da’, când o fi să plec, trebuie
să las casa curată… Şi-acum, nu mă mai bodogăni, că mă încurci la lucru! Iar în
privinţa ta, fii fără nici o grijă, o să găseşti un acoperiş sub care să te
poţi adăposti, şi-o să fii mulţumită cu simbria pe care ţi-o vor da.
–
Atunci spune-mi numai ce s-a întâmplat! stărui mai departe fata.
– Un singur lucru îţi spun: să nu mă mai stinghereşti de la treabă! Hai, încetează odată cu întrebările şi du-te în odaia ta! Ia-ţi pielea cea veştedă de pe obraz şi îmbracă-ţi rochia de mătase pe care-o purtai când ai venit aici. Şi-apoi rămâi în camera ta şi aşteaptă până ce te-oi chema!
– Un singur lucru îţi spun: să nu mă mai stinghereşti de la treabă! Hai, încetează odată cu întrebările şi du-te în odaia ta! Ia-ţi pielea cea veştedă de pe obraz şi îmbracă-ţi rochia de mătase pe care-o purtai când ai venit aici. Şi-apoi rămâi în camera ta şi aşteaptă până ce te-oi chema!
Şi-acum,
dragilor, să ne întoarcem iarăşi la împăratul şi împărăteasa care au plecat,
împreuna cu flăcăul de viţă aleasă, s-o caute pe bătrâna ce-şi ducea viaţa-n
pustietatea aceea necălcată de picior omenesc.
Au
mers ei ce-au mers, cale lungă, nu şagă, şi-n timpul nopţii s-a întâmplat ca
flacăul să se rătăcească de ceilalţi şi să pornească singur mai departe. În
ziua următoare, i se păru că se află pe drumul cel bun şi merse fără
întrerupere, până ce se întunecă. Apoi se urcă într-un copac şi se gândi să-şi
petreacă noaptea acolo, fiindcă îi era teamă să nu se rătăcească şi mai rău,
dacă o merge pe beznă.
Între timp, apăru şi luna şi începu să-şi arunce razele pe pământ. Şi-n lumina aceea numai ce zări o făptură, coborând dinspre munte. N-avea în mână nici o nuieluşă, dar, din toată înfăţişarea ei, flăcăul îşi dădu repede seama că era păzitoarea de gâşte pe care o văzuse în coliba bătrânei.
– Heeii! Heeiii! strigă el. Uite-o că vine încoace! Pe legea mea, dacă pun mâna pe una din vrăjitoare, n-o să-mi scape nici cealaltă…
Între timp, apăru şi luna şi începu să-şi arunce razele pe pământ. Şi-n lumina aceea numai ce zări o făptură, coborând dinspre munte. N-avea în mână nici o nuieluşă, dar, din toată înfăţişarea ei, flăcăul îşi dădu repede seama că era păzitoarea de gâşte pe care o văzuse în coliba bătrânei.
– Heeii! Heeiii! strigă el. Uite-o că vine încoace! Pe legea mea, dacă pun mâna pe una din vrăjitoare, n-o să-mi scape nici cealaltă…
Dar nu
mică îi fu mirarea când o văzu cum se apropie de izvor şi-şi smulge pielea cea
veştedă de pe faţă şi începe să se spele. Şi cum i se mai revarsa pe umeri
părul de aur! Şi era atât de frumoasă, ca nimeni alta pe lume!
Flăcaul
abia îndrăznea să răsufle, ca nu cumva fata să ia seama că e cineva prin
apropiere. Şi ca s-o poată privi mai bine, îşi lungi gâtul printre frunzare
şi-şi bucură ochii cu priveliştea aceea nemaivăzută. Dar fie că se aplecase
prea mult, fie că alta fu pricina, craca pe care sta el trosni deodată şi-n
aceeaşi clipă fata îşi puse din nou pe faţă pielea cea veştedă şi fugi de acolo
ca o caprioară.
Şi
cum se acoperise şi luna cu un nor, se lăsă deodată bezna, fata se făcu
nevăzută, de parcă o înghiţise noaptea. De îndată ce n-o mai zări, flăcăul se
dădu jos din copac şi alerga după ea cât îl ţineau picioarele. Alergă el ce
alergă şi deodata i se păru că desluşeşte prin întuneric două făpturi care
înaintau prin valea aceea. Erau împăratul şi împărăteasa, care zărisera de
departe lumina de la coliba bătrânei şi se îndreptau într-acolo.
* * *
Urmează Păzitoarea de gâște (7)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !