ÎN LUMEA DREPTĂȚII (17)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (16)

Uite, nu mai departe, alaltăieri seara — știe și nenea Mache, că era de față — mi-a venit un țăran de la Mândrești, țăran chiabur, se cunoștea după port. Avea a doua zi un proces la tribunal. Îl dase în judecată frate-său, cerând să împartă cu el cele douazeci de pogoane de pământ rămase de pe urma lui tat-su.
Îl întreb dacă-l recunoaște de frate și-mi răspunde: “Da, mi-e frate, dar de ce să se scoale tocmai acum, după optsprezece ani de la moartea taichii?”
“Păi bine, zic, d-asta n-ai să te plângi dumneata. El stăpânește ceva din avere?” “Păi cum? i-am dat un pogon.” “Are copii fratele dumitale?”
“Are.” “Câți?” “Șapte.” “Dar dumneata?” “Am și eu doi.” Zic, “Bine, nu e păcat, el cu șapte copii să stăpânească un pogon, și dumneata numai cu doi copii să stăpânești nouăsprezece? De ce nu vrei mai bine să le împarți cu el frățește? să nu mai cheltuiți nici dumneata, nici el cu judecata, că costă o groază de parale. Mai bine ia-l, vino cu el la mine, să vă fac un act de împărțeală, să renunțe și el la venitul pământului pe ăi optsprezece ani, că șade rău să vă mâncați între voi, frați ce sunteți.” După ce s-a gândit nițel, a plecat, zicând că o să vie cu frate-său. Nenea Mache, care era de față, mi-a prevestit că n-o să mai vie, că o să-l ducă vreun samsar la altul și o să-i dea parale bune și o să-l aibă client doi-trei ani, în care vreme o să-i vie în curte de treizeci de ori, întotdeauna cu mâna plină de plocoane. Și așa s-a întâmplat. Asta a fost alaltăseară. Ieri l-am văzut la tribunal cu Beneș. Să-l fi auzit cu ce tărie tăgăduia frația lui frate-său, un nenorocit trențăros pe care de-abia se ținea zeghea: “Nu-l cunosc! nu e frate cu mine. E crescut de suflet de taica!” Procesul s-a amânat peste șase luni, ca să-și dovedească creștinul frăția. Pe urmă l-am vazut pe omul meu într-un colț, se scobea de parale. A venit în pragul camerei avocaților, a făcut un semn cu capul. Beneș a trecut în odaia de alături. L-am auzit cum îi zicea: “Lasă, că am să ți-l aduc până i-o ieși părul prin căciulă, până s-o lipsi”; apoi s-a întors radios zornăind un fișic de patace. Și n-ar fi de mirare să câștige procesul. Cine știe ce forme scapă din vedere frate-său!
Nu, nu face de avocat, avea dreptate nenea Mache.
Și ceea ce-l mâhnește mai mult decât toate, mai mult decat greața nevoii de-a ieși grăbit după client și de a se precupeți pentru onorariu, e pierderea liniștii și a seninătății de odinioară. Se simte nervos, supărăcios și — ce e mai dureros și mai dezgustător — își simte inima năpădită de ură și de invidie, el care nu cunoștea ce sunt aceste înjositoare patimi.
Purtarea fața cu dânsul a lui Berlescu și a președintelui Zărnescu i-a aruncat în inimă sămânța lor.
Zărnescu — iată unul care se adaptase grozav mediului, dacă el, omul bun de odinioară, care în vremea vieții la Văleni n-ar fi fost în stare să vateme pe nimeni, putea acum pe de o parte să-l întrebe cu un zâmbet prietenos: “Ce mai faci, Andreiaș-băiețaș.”, iar pe de altă parte să-l loveasca de câte ori avea prilej.
Pe lângă pricinile neînțelegerii din trecut, au mai venit și alte împrejurări care au sporit-o. Într-o zi, Andrei pierduse un proces, a cărui dreptate era vădită tuturor. Nemaiputându-și stăpâni mânia, strigase în camera avocaților: “Ăștia nu sunt judecători, sunt slugi!” Atunci se ridicase Vineanu, care-i fusese adversar:
— Nu e permis unui avocat să se exprime astfel!
— Ce, nu e permis să spui adevărul?
— Adevăr-neadevăr, nu știu, dar eu în calitatea mea de decan al baroului — am dreptul să observ pe avocații care se exprimă necuviincios la adresa magistraților.

— Nu vreau să știu!

— Am să-ți dau avertisment.

— Poftim!

Striga unul, striga și celalalt. În dreptul ușii se adunase lume, copiștii din grefa de alături, arhivarul; și de la unul la altul vestea ajunsese la Zărnescu, care a chemat pe Vineanu să-i istorisească ce s-a întâmplat. Se poate înțelege ce indignare l-a cuprins, auzind că “țârcovnicul” îl făcuse slugă, pe el, căruia venerabilul Vineanu, cu barba albă de patriarh, îi zicea în ședință: “De când avem distinsa onoare de a va avea în capul justiției acestui județ.”

* * *

Urmează În lumea dreptății (18)