ÎN LUMEA DREPTĂȚII (15)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (14)

Din cele văzute de el însuși, din cele povestite de nenea Mache și din criticile reciproce ale confraților a făcut cunoștința absolută a tovarășilor săi de avocatură și a tainelor acestui meșteșug. Azi nu-i mai rămâne nici o nedumerire.

Acum știe că lumea avocaților e împărțită în două tabere aproape egale, organizate militărește, având în cap una pe Vineanu, cealaltă pe Berlescu, “mari electori”, rând pe rând, satrapi atotputernici în județ, după cum e la putere partidul unuia sau al celuilalt — amândoi încărcați de procese. Împrejurul lor sunt grupați actualul și viitorul senator, actualul și viitorul prefect, actualul și viitorul avocat al statului, actualul și viitorul ajutor de primar; iar mai jos de cei cu grade vin soldații simpli, avocații care abia își câștiga pâinea zilnică, făcând parte dintr-o tabără sau dintr-alta, după cum îi povățuiesc interesele prezentului sau năzuințele viitorului. Măsura după care înăuntrul celor doua tabere sunt cuvenite gradele e capitalul politic pe care-l reprezintă, fie în virtutea abilității, fie în virtutea rudeniei, cu un numar însemnat de voturi.

Pe șefi îi cunoaște acum bine. Sunt unele deosebiri între amândoi. Vineanu e un om simpatic, diplomat, insinuant, foarte muncitor, adânc cunoscător nu numai al codului, dar al tuturor regulilor “de tactică și de strategie”, cum zice adesea; amorezat de meseria de avocat, așa de amorezat, încât încurcăturile, în care a băgat pe mulți, de dragostea artei, i-ar fi zdruncinat clientela, dacă n-ar fi avut — pentru ca să și-o poată păstra — pe de o parte sprijinul situației politice, pe de alta o putere de robire pe care o avea în ochi, în vorbă și în înfățișarea de patriarh pe care i-o da barba lui lungă și albă.

Pe cât de explicabilă părea lui Andrei ajungerea la situația de șef a lui Vineanu, pe atât îi părea de neînțeleasă șefia lui Berlescu.

Îi povestise nenea Mache că era furnizorul de procese grase în timp de opoziție al lui Stavrescu, care niciodată nu lipsea din minister când venea la putere partidul din care facea parte Berlescu, și ca grație creditului deschis de Stavrescu a ajuns aici — totuși nu-i intra în cap cum un întreg județ putea primi șefia unui om ignorant, netalentat, batjocoritor, cinic, fără alta însușire decât o șiretenie fără margini, care se citea cât de colo în iuțeala mișcărilor, în figura spânatică, cu bărbia ascuțită, cu buze subțiri, cu ochii ascunși după niște ochelari negri, care îi dau o înfățișare desăvârșită de scamator.

Curând a trebuit să se încredințeze că, afară de doi-trei tineri naivi, șefi, cadre și soldați, toți aveau în comun lipsa de orice altă cultură decât a codului, de orice altă preocupare decât a afacerilor și a politicii militare, de orice altă aspirațiune, de orice alt ideal decât al câștigului și al parvenirii.

Cum n-are decât foarte rare procese, are vreme să cugete la cele ce vede și aude — și cu propria experiență pe care a făcut-o în fiecare zi, și cu ajutorul lui nenea Mache, își dă acum seama de tot mecanismul mașinii care împarte dreptatea. Acum pricepe. E limpede.

Zece la sută din dreptatea pe care are s-o împartă un judecator e îngrădită de articole de lege, și acelea încă tălmăcite în zeci de feluri — restul e lăsat la “suverana lui apreciere”.

Aici cere dreptatea un om dibaci, priceput, meșter, care are sub mâna lui toată ocârmuirea județului, care n-are decât să întindă mâna să sune la telefon, ca să dea porunci tuturor primarilor și notarilor; dincolo judecă un om care n-are nici experiența, nici timpul, nici putința de a pricepe dedesubturile pricinii, dar care cunoaște atotputernicia celui care-i cere dreptatea.

Zilnic vede același tablou: de o parte Vineanu ori Berlescu, ori Beneș, câteodată doi; la spatele lor clientul, de care se mai interesează și primarul sau preotul, care stă pe banca din fundul sălii; de partea cealaltă un avocat neînsemnat, atâta avocat a putut plăti nenorocitul trențăros, care așteaptă cu privirea aiurită dreptatea de la boierii care judecă cu crucea pe masă. Și procesul se pledează; cu atâta meștesug din partea împilatorului, atât de slab din partea celui împilat, încât nimeni nu se îndoiește de dreptatea hotărârii, decât cel care a câștigat-o.

De câteva ori refuzase procese care i se păruseră cu neputință de câștigat, procese în care însăși partea mărturisise înaintea judecătorului de ocol dreptatea protivnicului — și apoi asistase la câștigarea procesului înaintea tribunalului. Da, mărturisirea era anulată pentru un vițiu de formă: Vineanu asigura pe judecători că “suverana lor apreciere scapă de sub controlul casației”. Și iacă așa, împricinatul trecea pe lânga dânsul râzând: “Ziceai că n-o să câștig, domnule Rizescu” — și se gândea ca ăst împricinat are să spuie întâmplarea în sat la dânsul: iar ca să puie vârf zdruncinării credințelor lui, cincisprezece avocați care erau de față întâmpinau cu hohote de râs cinica zeflemea a lui Berlescu: “Procese drepte poate să câștige orice dobitoc. Meritul e să câștigi procese nedrepte. Aud?”

* * *

Urmează În lumea dreptății (16)