ÎN LUMEA DREPTĂȚII (14)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (13)

Au trecut mai bine de cinci ani de la înscrierea lui Rizescu în barou.
În vremea asta copilul a crescut și e — nu numai pentru ochii lui de părinte, dar pentru toți câți îl cunosc — cel mai drăguț copil ce s-a văzut vreodată;
frumos ca un înger, având chipul Elenei, cu părul creț, numai inele castanii, o frunte bombată sub care sclipesc doi ochi negri, cu gene lungi, cu albul vioriu; și e așa de înțelept, așa de cuminte.
Avea dreptate doctorul Georgescu când zicea că îndeletnicirile mamei din timpul sarcinii se moștenesc de copil. Abia la toamna o să împlinească șase ani și cântă la pian cu mânuțele lui — să te închini ca de o minune, nu altceva. Cânta și la patru mâini cu Elena și, cu drept cuvânt, când îl vede Caselli strigă: “Un zegundo Mozart, ve lo dico io!”
Tot părintele își iubește copilul, dar puțini așa ca Andrei. Da, Radu lui, al cărui nume îl pronunța cu evlavie, e pentru el toată fericirea, toată mângâierea, “toată nădejdea lui de mai bine”, și ce adâncă înrâurire a avut asupra întregului său suflet copilul ăsta.
Acolo, împrejurul patului lui, împrejurul rugăciunii lui de fiecare seară: “Doamne sfinte și-ndurate, varsă-ți marea bunătate peste noi cei umiliți”, zisă cu mânuțele împreunate și cu ochișorii ridicați înspre icoane — acolo și-a regăsit Andrei toată mângâietoarea credință pierdută într-o vreme. Și acum, cu adâncă convingere spune lui Antonescu și doctorului:
— Crez, da, crez într-o conștiință a întregii lumi. Când vezi armonia și echilibrul ăsta admirabil din tot universul, ce te poate îndreptăți să-i tăgăduiești o conștiință? Ce e în creierul nostru? Azot, cărbune, fosfor, mai știu eu? și elementele astea ajung ca să producă conștiința noastră, de existența căreia nu ne îndoim. Dar de azot, de cărbune, de fosfor și de toate celelalte elemente din care se compune creierul nostru e plin universul, și cine poate afirma cu siguranță că combinarea lor numai sub formă de creier omenesc poate produce o conștiință? Chiar în organismul nostru sunt parcă mai multe conștiințe. Dumneata spuneai, nene doctore, că dacă-ți intră o țeapă într-un deget și o lași, se formează acolo puroi, care roade pielea, o subțiază, o crapă și iese cu el și țeapa, că dacă e prea adânc intrată și n-o poate goni, se formează un șanț, care încearcă să despartă restul corpului de partea rea, parcă ar fi acolo o minte și o putere care lucrează cu scop — și când mintea și puterea de-acolo nu-și pot ajunge scopul, atunci intervine mintea și puterea organismului întreg și taie cu cuțitul răul. Tot așa și în lumea asta, avem fiecare mintea și puterea noastră, și, dacă nu le întrebuințăm într-un anumit scop, crez, da, crez cu toata taria că intervine o minte și o putere mai mare.

Nu e mâhnire pe care să n-o goneasca din sufletul lui Andrei o rază din ochii frumoși și senini ai copilului, și simte că parcă i se topește inima dintr-însul când îl aude zicându-i cu duioșie: “Tăticule, dacă ești supărat și te doare capul, să-ți cânt eu ceva, ca să-ți treacă“. În copilul lui o să trăiască el viața curată și fericită pe care n-o poate trăi în el însuși.

Antonescu știa ce o să ajungă copilul acesta: naturalist; îl vedea el după apucături; și e drept că avea un spirit de observație nemaipomenit. Când nu era în casă, era după nenea Mache la găini ori la flori, pe care nu se mai sătura admirându-le, întrebând pe bătrân și întrebându-l iar de fiecare lucru, să nu-i rămâie nimic neexplicat. Ceasuri întregi sta cu ochii ațintiți la cuibul de sub streașină, urmărind rândunica cum pleacă și cum se întoarce.

Într-o seară, în amurg, Antonescu îl găsise privind cu mare luare-aminte spre turnul bisericii de alături.

— Ghici, nene Alexandre, ce fac ciorile alea de pe crucea bisericii?

— Știu eu? Stau.

— Dar de ce stau?

— Ca să se odihnească.

— Nu, stau la pândă!

— La pândă?

— Da, stau la pândă după cărăbuși. Uite-o! Uite-o!

În adevăr, o cioară se ridicase și urmărea un cărăbuș pe care l-a prins chiar deasupra lor.

Cea mai mare fericire a copilului era să-l ducă Antonescu la gimnaziu la laborator, ori să-i spuie într-o zi la ce slujesc păsările, într-alta la ce slujesc florile; și-ți venea să-l mănânci în sărutări de seriozitatea cu care apoi povestea lui Andrei cele învățate de la unchiu-său.

Cu un copil atât de drăgălaș, cu o nevasta frumoasă, bună și cuminte, ce viață fericită ar fi putut trăi Rizescu dacă — în anii trecuți de la înscrierea lui în barou — fiecare zi n-ar fi venit cu învățământul ei, pentru a-i plivi câte o iluzie și pentru a-i dovedi temeinicia prezicerilor lui Mache Petrescu, că nu face de avocat.

* * *

Urmează În lumea dreptății (15)