nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI
Urmare la În lumea dreptății (10)
Când aflase de la grefier avocatul Berlescu, deputat și primar, că președintele lipsea, chemat cu telegramă la București, încercase toate mijloacele ca să amâie procesul, dar îi fusese cu neputință. Protivnicul său, Vineanu, s-ar fi învoit bucuros la amânare, dacă nu i-ar fi fost de față clientul, care se împotrivise în ruptul capului.
Și așa procesul se înfățișase. După sfârșirea dezbaterilor, tribunalul, prezidat de Andrei Rizescu, se rostise, fără a se ridica de pe scaun, respingând acțiunea ca prescrisă. La auzirea hotărârii, Berlescu, roș-vânăt la față, adunându-și hârtiile și ghiozdanul, plecase fără o vorbă acasă și d-acolo la gară.
Furia cu care trăsese perdeaua și încerca să încuie ușa compartimentului era firească. Vroia să rămâie singur să-și mistuiască necazul și planurile. Pierdea cel puțin douăsprezece mii de lei, suma cu care, la situația cam încurcată în care se găsea de vreo câtăva vreme, ar fi putut astupa multe găuri. Nu pretindea că i se făcuse nedreptate. Încă de la pornirea procesului simțise puterea incidentului de tardivitate ce i se putea ridica. Chiar învoiala scrisă pe care o iscălise clientul, de a împărți câștigul pe din două, dovedea nesiguranța pricinii. Lipseau 300 de pogoane din cele “cca două mii” arătate în actul de vânzare, ceea ce, socotit după prețul total, făcea 60.000 de lei — și se scula acum cumpărătorul să ceară micșorarea prețului peste doi ani de la vânzare, când legea spunea lămurit că așa proces va să fie pornit până într-un an; iar scrisoarea prin care se încercase să dovedeasca recunoașterea dreptului său din partea protivnicului, își da bine seama că cuprindea, dimpotrivă, cea mai hotărâtă tăgăduire. Nădăjduise însă că, cu sprijinul protivnicului său, va putea sili pe vânzător să cadă la pace. Cu câteva zile înainte de proces, întorcându-se amândoi de la București, vorbiseră împreună. Nu încăpea codire între ăști doi oameni, șefi politici din județ, în aparență adversari înverșunați, în realitate cei mai buni prieteni; nu pentru întâia oară combinau ei o așa afacere. De câte ori însă aveau de pus la cale astfel de treburi, o rămășiță de pudoare îi făcea să simtă nevoia de a-și împrumuta parcă o altă personalitate. Întotdeauna începeau cu glume, schimbându-și glasul, imitând la vorbă pe bătrânul conu Liță Pitărescu, un tip caraghios din localitate, a cărui amintire îi înveselea întotdeauna.
— Cât îți plătește ție Costăchescu în proces, Mateiaș neică? intrebase Berlescu pe Vineanu, mângâindu-l pe gușe și vorbind peltic.
De la primele vorbe Vineanu pufnise de ras.
— O mie de lei.
— Îți dă nen’tu trei, Mateiaș neică. Să fațem cum e bine, Mateiaș neică.
— Nu se poate. Nu știi cine e Costăchescu?
— Îl știu, Mateiaș neică. E un ursuz și un tufut, dar și tu ești mare șmecher, Mateiaș neică.
Vineanu râdea cu hohote. Andrei Berlescu, schimbând tonul:
— Nu, ascultă, să lăsăm gluma. Îți aduci aminte cu moșnenii Stănești. Fă-l să înțeleagă că depinde de suverana apreciere a tribunalului și că s-ar putea și să piarză.
— Vezi că nu depinde.
— Fugi, mă, d-acolo. Nu e părerea ta că nu e proces, oricât de nedrept, care să nu se poată câștiga cu abilitate? Nu sunt vorbele tale: “Mare e puterea judecatorului când vrea”? Am cerut șaizeci de mii de lei, să ne dea treizeci, douazeci și cinci. Și reluând vorba peltica a lui conu Liță Pitărescu:
— Și are neica trei mii de lei pentru Mateiașu lui.
— Să încerc, răspunse Vineanu. În orice caz tu fă tot posibilul să câștigi procesul la tribunal și atunci mult mai lesne îl putem sili la pace. Peste câteva zile îi dase răspunsul: cu neputință; Costachescu nu vrea să audă de pace d-ar ști de bine că ar cheltui încă o dată prețul moșiei. Atunci vorbise cu președintele, care-i făgăduise că va face tot ce-i va fi cu putință. Nenorocul lui să fie chemat la București chiar în ziua procesului. Și acum, cercările de amânare zădărnicite — zădărnicită și ultima nădejde a demersurilor în zilele în care tribunalul ar fi deliberat. Auzi! să-i respingă acțiunea fără a se ridica de pe scaun! Să nu-i facă măcar cinstea unei deliberari. Cel puțin douăsprezece mii de lei!
Indignarea și necazul care-l rodeau se puteau ghici din glasul cu care răcnea acum conductorului:
— Permanent! Ți l-am arătat de douăsprezece mii de ori până acum.
Nici măcar cinstea unei deliberări! Și nu pentru întâia oară i-o făcea “țârcovnicul”! De mai multe ori, acolo, în sala plină de lume, care-i ascultase pledoaria și astepta nerăbdătoare rezultatul, îl “răsese” fără a se ridica de pe scaun. A! dar de rândul ăsta nu mai merge așa. De vreo câteva ori președintele îi vorbise cu nemulțumire de atitudinea lui Rizescu, dându-i să înțeleagă că l-ar mulțumi mutarea lui. Avea deci ca s-o facă un împătrit câștig: îndatorarea președintelui, sporirea în ochii tuturor a dovezilor atotputerniciei sale în județ, înlăturarea unui judecator a cărui purtare îi cam știrbea influența, și, în sfârșit, mulțumirea sufletească de a se răzbuna de pierderea unui câștig care-i era atât de trebuincios.
A fost cu desăvârșire de prisos să vorbeasca ministrului răspicat, cum se hotărâse în ajun. Rugăciunea ce i-a adresat a doua zi venea nu se putea mai bine. În ajun trecuse pe acolo președintele, care, întrebat despre colegi, răspunse cu privire la Andrei: “Mda băiat bun cam prezumțios cam încăpățânat cam prea dese divergențe, care pierd vremea tribunalului”. Și nu era un ceas de când plecase de la minister vicepreședintele Camerei, care cerea cu stăruință pentru a zecea oara un loc într-un tribunal aproape de București, pentru un partizan credincios, un băiat bun, talentat, autorul revistei hazlii, care biciuise regimul trecut — și care acum își mânca amarul la judecătoria din Urziceni.
“Zbârnn” — sunase clopoțelul. Câteva vorbe trecuseră de la ministru la secretar, de la secretar la șeful de birou, până la copistul care scrisese ordinul ale cărui litere jucau acum înaintea ochilor lui Andrei Rizescu, cu o iuțeală amețitoare.
Când aflase de la grefier avocatul Berlescu, deputat și primar, că președintele lipsea, chemat cu telegramă la București, încercase toate mijloacele ca să amâie procesul, dar îi fusese cu neputință. Protivnicul său, Vineanu, s-ar fi învoit bucuros la amânare, dacă nu i-ar fi fost de față clientul, care se împotrivise în ruptul capului.
Și așa procesul se înfățișase. După sfârșirea dezbaterilor, tribunalul, prezidat de Andrei Rizescu, se rostise, fără a se ridica de pe scaun, respingând acțiunea ca prescrisă. La auzirea hotărârii, Berlescu, roș-vânăt la față, adunându-și hârtiile și ghiozdanul, plecase fără o vorbă acasă și d-acolo la gară.
Furia cu care trăsese perdeaua și încerca să încuie ușa compartimentului era firească. Vroia să rămâie singur să-și mistuiască necazul și planurile. Pierdea cel puțin douăsprezece mii de lei, suma cu care, la situația cam încurcată în care se găsea de vreo câtăva vreme, ar fi putut astupa multe găuri. Nu pretindea că i se făcuse nedreptate. Încă de la pornirea procesului simțise puterea incidentului de tardivitate ce i se putea ridica. Chiar învoiala scrisă pe care o iscălise clientul, de a împărți câștigul pe din două, dovedea nesiguranța pricinii. Lipseau 300 de pogoane din cele “cca două mii” arătate în actul de vânzare, ceea ce, socotit după prețul total, făcea 60.000 de lei — și se scula acum cumpărătorul să ceară micșorarea prețului peste doi ani de la vânzare, când legea spunea lămurit că așa proces va să fie pornit până într-un an; iar scrisoarea prin care se încercase să dovedeasca recunoașterea dreptului său din partea protivnicului, își da bine seama că cuprindea, dimpotrivă, cea mai hotărâtă tăgăduire. Nădăjduise însă că, cu sprijinul protivnicului său, va putea sili pe vânzător să cadă la pace. Cu câteva zile înainte de proces, întorcându-se amândoi de la București, vorbiseră împreună. Nu încăpea codire între ăști doi oameni, șefi politici din județ, în aparență adversari înverșunați, în realitate cei mai buni prieteni; nu pentru întâia oară combinau ei o așa afacere. De câte ori însă aveau de pus la cale astfel de treburi, o rămășiță de pudoare îi făcea să simtă nevoia de a-și împrumuta parcă o altă personalitate. Întotdeauna începeau cu glume, schimbându-și glasul, imitând la vorbă pe bătrânul conu Liță Pitărescu, un tip caraghios din localitate, a cărui amintire îi înveselea întotdeauna.
— Cât îți plătește ție Costăchescu în proces, Mateiaș neică? intrebase Berlescu pe Vineanu, mângâindu-l pe gușe și vorbind peltic.
De la primele vorbe Vineanu pufnise de ras.
— O mie de lei.
— Îți dă nen’tu trei, Mateiaș neică. Să fațem cum e bine, Mateiaș neică.
— Nu se poate. Nu știi cine e Costăchescu?
— Îl știu, Mateiaș neică. E un ursuz și un tufut, dar și tu ești mare șmecher, Mateiaș neică.
Vineanu râdea cu hohote. Andrei Berlescu, schimbând tonul:
— Nu, ascultă, să lăsăm gluma. Îți aduci aminte cu moșnenii Stănești. Fă-l să înțeleagă că depinde de suverana apreciere a tribunalului și că s-ar putea și să piarză.
— Vezi că nu depinde.
— Fugi, mă, d-acolo. Nu e părerea ta că nu e proces, oricât de nedrept, care să nu se poată câștiga cu abilitate? Nu sunt vorbele tale: “Mare e puterea judecatorului când vrea”? Am cerut șaizeci de mii de lei, să ne dea treizeci, douazeci și cinci. Și reluând vorba peltica a lui conu Liță Pitărescu:
— Și are neica trei mii de lei pentru Mateiașu lui.
— Să încerc, răspunse Vineanu. În orice caz tu fă tot posibilul să câștigi procesul la tribunal și atunci mult mai lesne îl putem sili la pace. Peste câteva zile îi dase răspunsul: cu neputință; Costachescu nu vrea să audă de pace d-ar ști de bine că ar cheltui încă o dată prețul moșiei. Atunci vorbise cu președintele, care-i făgăduise că va face tot ce-i va fi cu putință. Nenorocul lui să fie chemat la București chiar în ziua procesului. Și acum, cercările de amânare zădărnicite — zădărnicită și ultima nădejde a demersurilor în zilele în care tribunalul ar fi deliberat. Auzi! să-i respingă acțiunea fără a se ridica de pe scaun! Să nu-i facă măcar cinstea unei deliberari. Cel puțin douăsprezece mii de lei!
Indignarea și necazul care-l rodeau se puteau ghici din glasul cu care răcnea acum conductorului:
— Permanent! Ți l-am arătat de douăsprezece mii de ori până acum.
Nici măcar cinstea unei deliberări! Și nu pentru întâia oară i-o făcea “țârcovnicul”! De mai multe ori, acolo, în sala plină de lume, care-i ascultase pledoaria și astepta nerăbdătoare rezultatul, îl “răsese” fără a se ridica de pe scaun. A! dar de rândul ăsta nu mai merge așa. De vreo câteva ori președintele îi vorbise cu nemulțumire de atitudinea lui Rizescu, dându-i să înțeleagă că l-ar mulțumi mutarea lui. Avea deci ca s-o facă un împătrit câștig: îndatorarea președintelui, sporirea în ochii tuturor a dovezilor atotputerniciei sale în județ, înlăturarea unui judecator a cărui purtare îi cam știrbea influența, și, în sfârșit, mulțumirea sufletească de a se răzbuna de pierderea unui câștig care-i era atât de trebuincios.
A fost cu desăvârșire de prisos să vorbeasca ministrului răspicat, cum se hotărâse în ajun. Rugăciunea ce i-a adresat a doua zi venea nu se putea mai bine. În ajun trecuse pe acolo președintele, care, întrebat despre colegi, răspunse cu privire la Andrei: “Mda băiat bun cam prezumțios cam încăpățânat cam prea dese divergențe, care pierd vremea tribunalului”. Și nu era un ceas de când plecase de la minister vicepreședintele Camerei, care cerea cu stăruință pentru a zecea oara un loc într-un tribunal aproape de București, pentru un partizan credincios, un băiat bun, talentat, autorul revistei hazlii, care biciuise regimul trecut — și care acum își mânca amarul la judecătoria din Urziceni.
“Zbârnn” — sunase clopoțelul. Câteva vorbe trecuseră de la ministru la secretar, de la secretar la șeful de birou, până la copistul care scrisese ordinul ale cărui litere jucau acum înaintea ochilor lui Andrei Rizescu, cu o iuțeală amețitoare.
* * *
Urmează În lumea dreptății (12)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !