ÎN LUMEA DREPTĂȚII (5)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (4)

Așa e că va să fie cineva afară din cale de ursuz ca să nu se simtă atras către niște oameni așa de deschiși la inimă?

Miercuri seara se dusese cu vioara. După-masă venise și doctorul Georgescu, un coleg de școală al directorului, cu nevastă-sa, și petrecuseră o seară minunată, făcând muzică cu Elena și discutând împreună cu doctorul planurile de reforme pe care vroia să le introducă Antonescu în cursurile lui.

De atunci, pe măsură ce trecuse vremea, se încredințase ce oameni de ispravă erau Antoneștii. La fiecare reîntâlnire găsise noi cuvinte să-i fie dragi și să se apropie de dânșii. El, un om deștept, harnic, învățat nu numai în ramura științelor naturale, dar pe care-l interesau orice fel de cunoștințe; Matilda, nevastă-sa, o femeie bună și simplă care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie. Nu era frumoasă, dar avea o blândețe care te fermeca. Toate treburile casei le făcea fără nici un ropot, fără cea mai mică tevatură. Cu rost la toate, cu spor la muncă, mișcările aduceau aminte sprinteneala nezgomotoasă a unei furnici. Cu drept cuvânt zicea directorul despre ea că el n-are în tot laboratorul de fizică un aparat mai precis decât nevastă-sa. Elena, pe lângă însușirile soră-si, care-i slujise de mamă (îi zicea Mama Tilda), avea inteligența mai vie, era mai zglobie, era frumoasă și avea mare talent la pian. Câteștrei aveau în comun simplitatea, naturalețea, lipsa de supraveghere de tine însuți și de dorinta de a produce efect, însușirile greu de lămurit pe care le au mai ades nemții decât românii, însușiri care sparg gheața și te îmbie la intimitate și la prietenie de la întâia întâlnire.

Om singur pe lume, mâncând pe la birturi, trăind într-o odăiță rece de singurătate, la ușa căreia când se întorcea nu era nimeni să-l întâmpine cu un zâmbet ori cu o vorbă bună, e lesne de înțeles ce înrâurire a avut asupra gândurilor și hotărârilor lui Andrei fericirea casnică aflată în casa Antoneștilor. Citiri împreună, discuții interesante, muzica, până și șahul de odinioară, că și Antonescu juca șah, și toate astea sub lumina unor ochi zâmbitori, a căror pereche n-o întâlnise încă în viață — i se părea că după o lunga rătăcire printr-o negură umedă și rece a sosit într-o locuință curată, caldă și îmbălsămată. Gândurile mohorâte despre zădărnicia străduințelor omenești, îndoielile neliniștitoare despre rostul lumii, care-l frământaseră atâtea nopți fără de somn, în pustietatea odăiței lui de om stingher, se risipeau acum ca valurile de ceață la razele soarelui. Viața dusă de el până atunci îl făcuse să ajungă până la vârsta de douăzeci și nouă de ani cu inima adăpostită de simțirea ce acum i-o cucerea cu furie, parcă vroia să-și recâștige întârzierea. Ce altă înfațișare căpătau toate câte până acum i se păruseră fără însemnătate. Și după lungi certuri cu sine însuși, după lungi șovăiri, când din fericirea fără de nume pe care o simțea alături de fată și din neliniștea dureroasă care-l rodea departe de ea, când din tăierea răsuflarii pe care i-o pricinuia numai gândul că s-ar putea să n-o mai vadă, s-a încredințat că fără dânsa nu se mai poate — a cerut-o lui Antonescu.

* * *

Urmează În lumea dreptății (6)