VLAICU-VODĂ (15)

de ALEXANDRU DAVILA

ACTUL IV

Scena VI

ACEIAŞI, CLARA-DOAMNA

CLARA

(intrând îngrijată)
Ce împrejurare
Grabnică te face, Vlade, să mă chemi; aşa târziu
La un ceas când...
(Vodă i-a ieşit înainte. Ea vede pe Dragomir.)
Ah! Spătarul? Tu în Argeş? Pe cât ştiu
Oropsitu-te-am în valea Dâmboviţei. Cu ce voie
Vii la curte?
(Dragomir dă să răspundă, dar Vodă îl opreşte din gest.)

VODĂ

(aparte)
N-are nici o bănuială.
(Tare, către Clara:)
Am nevoie,
Doamnă, într-o-mprejurare unde scaunul e-n joc,
Unde poate să se-arunce ţara-n sabie şi foc,
Să ne sfătuim tuspatru, fără ciudă, fără ură,
Ca să iau cea mai cuminte şi mai rodnică măsură.

CLARA

Ce cuvinte sunt acestea? Scaunul în joc?

VODĂ

Mai mult. E-n primejdie chiar ţara.

CLARA

(aparte, aşezându-se pe jeţ)
Ce-or mai fi urzit!
(Tare, către vodă:)
Te-ascult.

VODĂ

Doamnă, sunt aproape patru ani de când războiul
Cu crăimea ungurească săvârşitu-s-a în toiul
Biruinţelor române repurtate pe deplin
Din Vidin la Alba Mare, din Ardeal la Severin.
Şi de când, într-o unire, cei de-o limbă şi de-un sânge
S-au silit, luptând alături, jugul craiului a-l frânge.
Biruiserăm. Vrăjmaşul, pretutindeni fugărit
Ne lăsa stăpâni la dânsul pe ţinutul cucerit,
Şi cu iarna, când de obşte, orice luptă-i amânată,
Mă făleam să-mi văd, statornic, stăpânirea-ntemeiată,
Pe când tu la Curtea-de-Argeş cârmuiai în locul meu,
Totul m-ajuta; deodată, iacă vine ceasul rău:
Mulţi din căpitanii oştii din Ardeal, sub Nicolae,
Frate-meu, îl părăsiră, chiar în ziua de bătaie,
Luând cetele. Aceasta, din porunca ta în scris.
Doamnă, oastea-i fu zdrobită-n acea zi, şi el ucis.

CLARA

(îngrijorată de dezgroparea acestei vechi afaceri)
Dar, ţi-am spus că vream la Alba să trimit...

VODĂ

Mi-ai spus, aşa e,
Dar şi-acuma plânge neamul pe voivodul Nicolae
Şi-i sărută piatra în monăstirea de la Câmpulung!...
Din această biruinţă, oştile crăieşti ajung
(urmându-şi vorbirea de mai sus)
La hotarul ţării noastre! Făr-a mă-ntreba pe mine,
Domnul, ai trimis solie ca crăimei să se-nchine
Şi să milogească pacea ce ea însăşi milogea!
În acelaşi timp, oştirea, ce prin ţară se strângea,
Tu o slobozeai, în locu-i, chiar la curtea mea domnească,
Stabileai pe Kaliany cu oştire ungurească!
Şi mă părăseai pe mine, oropsit, la Făgăraş,
Şi, biruitor, dat pradă biruitului vrăjmaş!...
Dar puterile maghiare, din noroc, erau sleite
De războaiele din urmă până-n Bosnia pornite;
Astfel că, scăpai din gheara morţii. Pacea se făcu!
Iar crăimea, Făgăraşul, totuşi, mi-l recunoscu!...
„Din atare războire, din atare vitejie,
Din avântul cel mai straşnic repezit de-o vijelie,
Ce foloase mândre tras-ai?" strigă morţii din mormânt.
- Ce? Mi-am închinat moşia pe-o prăjină de pământ!...
Da, de-atunci, de tine, doamnă, e moşia mea-nchinată!
Kaliany-aci domneşte! şi chiar sora mi-e lăsată,
Ca ostatic de credinţa-mi şi zălog de viaţa lui.
Iacă ce-a ajuns domnia! Mi se cade să ţi-o spui:
De-o aşa călăuzire ţara noastră e sătulă!
Căci a fost hrănită pururi cu mândrie, nu cu hulă,
Şi c-a învăţat din datini date de strămoşii mei
Numai Domnului din ceruri să închin coroana ei.

CLARA

Iacă zisă vorbă mare: datină! Dar ce e, Vlade,
Datină ce-ntr-una-n faţă mi-aruncaţi? Eh! mi se cade
Să vorbesc de ea şi mie; am păscut-o de ajuns
Douăzeci de ani ca toată taina să i-o fi pătruns.
Ce e datina? O lege! zi o lege strămoşească!
Bună-n vremuri, dar ce poate să nu se mai potrivească
Celor ce cu propăşirea s-au născut în vremea lor.
Dânsa-i o cătuşă pusă propăşirii de picior.
Am făcut, vă zic, prea bine, în mănoasa-mi cârmuire,
Când am rupt acea cătuşă pentru-a ţării propăşire!
Voi, în graniţele voastre de cu veacuri îngrădiţi,
Că schimbatu-s-a la faţă lumea nici că bănuiţi
Şi-n voi înşivă privind-o v-aţi închipuit, fireşte,
Că, de stă pe loc românul, niminea nu propăşeşte.
Dar eu vreau, din adormirea-i, ţara voastră s-o deştept,
Către-apus, unde-i ştiinţa şi lumina, să v-o-ndrept.
Sufletu-i pătat de schismu, duhu-i de-ndărătnicie,
Prin botezul mântuirii să le spăl pentru vecie.
Eh, ce-mi pasă, când e vorba de-un folos aşa măreţ,
Dacă vi se pare vouă că-l plătesc prea mare preţ
Şi când cumpăr Făgăraşul, un ducat atât de mare,
Dacă vă tocmiţi pe-o vorbă, vorbă seacă, o-nchinare!...
Şi-apoi, de-i sătulă ţara de călăuzirea mea,
Fie. Fac ce vreau; păstreze-şi legea datinei, de vrea;
Şi hrănească-şi-o cu fală, şi adape-şi-o cu jale,
Dar s-o ţină mai departe, şi să nu mi-o pună-n cale,
C-o sfărâm.

MIKED

Nu se sfărâmă veacurile ce-au trecut!
Şi cu veacurile-acelea datina ni s-a făcut.
Doamnă, datina străbună, e mai mult decât o lege.
Domnul ce-şi cunoaşte ţara, din chiar traiul ei culege
Obiceiuri de tot felul, trebuinţe de-orce soi,
Năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi.
El le cerne, le frământă, le topeşte, le strecoară.
Şi le toarnă, ca-ntr-o matcă, în cuvântu-i către ţară.
Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români,
Timp de veacuri, neamul ţese datina de la bătrâni.
Pruncul, de la sân o soarbe-n fiecare strop de lapte;
Leagănul, în care doarme, i-o şopteşte-n blânde şoapte;
I-o mai spune vechiul basm de bunica povestit;
Doina lung i-o cântă-n frunză când e vârsta de iubit;
Arcul, ghioaga din perete pururi i-o aduc aminte;
O citeşte-n pomenirea de pe lespezi de morminte.
Şi, sub pajera cu cruce, dezmierdându-şi visul său,
Sufletul i-o face una cu credinţa-n Dumnezeu!

CLARA

Fie. Dar, la urma urmei, ce voiţi?

VODĂ

Ascultă, mamă,
Ţara, ce te roagă, astăzi, dar ce, mâine...

CLARA

Ah! ia seama.
Mi se pare că ameninţi!

VODĂ

Nu ameninţ, dar îţi zic
Că prea mare e povara urii ca s-o mai ridic.
Uite, Dragomir e solul celor oropsiţi...

CLARA

E vrednic
De aşa solie!

DRAGOMIR

(violent)
Doamnă! ...

VODĂ

(întrerupându-l)
Ei mă roagă, preacucernic,
Să-ţi înduplec zăcăşeala! şi, cu dânşii, să te-mpac,
Să deschizi această culă unde cei mai mândri zac.
Iartă-i. Stăpâneşte, mamă, prin blândeţe: ar fi vreme;
Pieritoare-i cârmuirea când sub dânsa ţara geme.

CLARA

Las' să geamă, dacă geme după nişte oameni răi!
Sunt duşmanii ţării, Vlade, cei ce sunt duşmanii mei.
Iacă legea cârmuirii, călăuza judecării.

DRAGOMIR

Să-i spun eu Mării tale cari sunt duşmanii ţării
Doamnă, şi, prin care semne, -n neamul nostru românesc,
Credincioşii si vrăjmaşii ţării se deosibesc.
Uită-te la mine, doamnă: pe-acest piept, pe-această frunte,
Urma rănilor, în slove serbede, alt' dată crunte,
Spune, celor de pe-acuma, că spătarul Dragomir
Şi-a văzut de datorie patruzeci de ani în şir;
Că hotarele domniei sunt de spada-i rotunjite,
Şi că orce biruinţe sunt pe trupu-i răbojite!
Patruzeci de ani, albastrul astfel flamuri azurii
Cu credinţa noastră,-n slava cerului îl primenii!
Patruzeci de ani, alături cu-alţii — ţara şi-azi îi plânge —
Letopiseţul moşiei scrisu-l-am cu-al nostru sânge!
Iată ce-au făcut cu mine, timp de patruzeci de ani,
Cei ce legea cârmuirii îi numeşte azi duşmani.

CLARA

(sculându-se)
E prea mult!

DRAGOMIR

(violent)
Nu încă, doamnă.

CLARA

Oh!

DRAGOMIR

Nu! Iat-acum spuza
De drept-credincioşi adusă, până-n sfat, de călăuza
Judecării.

CLARA

Ah! spătare, încă-o dată, e prea mult!
Depăşeşti orce măsură! — Tu taci, Vlade!

VODĂ

Eu ascult,
Mamă.

CLARA

(aşezându-se la loc pe jeţ)
Mamă? Fiu netrebnic!... Fie, dar voi ţine minte.

DRAGOMIR

De-ar fi să le uiţi vreodată n-aş rosti aşa cuvinte!
Dar îţi spun ce am pe suflet şi mă jur pe Dumnezeu
Că nu-ncape nici minciună, nici trădare-n gândul meu.
Mă uimesc acele soiuri de boieri ce te-nconjoară!
Nu e unul să nu fie pripăşit de din afară!
Unguri, mai cu seamă, lifte de-orice fel, toţi papistaşi,
Toţi străini de noi, iar legii noastre cei mai cruzi vrăjmaşi.
Sunt deştepţi, aşa e, doamnă: dar cu mintea lor isteaţă,
Ei întind pe noi o largă mreajă, deasă ca o ceaţă,
Ce supune la robie, doamne Vlade, neamul tău,
Năbuşându-i simţul pentru ţară, domn şi Dumnezeu.
Ei vor ranguri, avuţie; încruntată sau smerită,
Mâna lor despoaie ţara ca pe-o ţară cucerită.
Şi ce treburi de ispravă au făcut în viaţa lor
Ca românul să-i primească, ospătos şi-ndurător?
Unii, slugi fără credinţă, condotieri, a lumii spumă,
Au prădat, cu foc şi sânge, pentru bani, chiar ţara mumă.
Alţii, trădători ca Iuda — să-ţi numesc pe-acei vicleni?
Şi-au vândut, prin ranguri, neamul, fraţii lor, pe ardeleni
Şi cu-aceşti ereţi de curte ai voi să fii stăpână
Pe-acei mândri şoimi de plaiuri şi-n chiar ţara lor română?
Lasă-te de-aşa nădejde: din acest al său pământ,
La vrăjmaşi nu dă românul decât locul de mormânt.

CLARA

Începând printr-o dosadă nici că se putea, spătare,
Să n-alunece vorbirea-ţi până la o-ameninţare.
Dar ce-mi pasă! Nu mi-e teamă! Fac ce vreau: voi cârmui
Cu ereţii! Şi, zadarnic, şoimii tăi m-or pizmui.

DRAGOMIR

De rămâi cu dânşii, doamnă, cârma ţi-o luăm din mână.

CLARA

(sărind în picioare şi izbucnind)
Îndrăzneţe! Cum? În faţă... Uiţi că sunt aci stăpână!
Cine să cuteze?...

DRAGOMIR

Ţara, din boier până-n popor.

CLARA

Vlade, taci şi-acuma?

VODĂ

(care-şi vede planul izbutind)
Doamnă, eu sunt de părerea lor.

CLARA

(încremenind mai întâi; apoi, într-un hohot de biruinţă)
Ah! de mult te-nţelesesem! În sfârşit te dai pe faţă!
Îndrăzneala lor mârşavă ţie ţi-a cerut povaţă!
Şi nu m-ai chemat aicea sfatul spre-a mi-l asculta,
Ci, ca doi mişei să-şi verse ciuda pe stăpână ta.
Răzbunare de nevrednic!... Răzvrătire de făţarnic!
Dar te-oi face răzvrătirea să ţi-o ispăşeşti amarnic.
(Către cei doi sfetnici:)
Voi, la temniţă!

MIKED

Uiţi, doamnă, ce ţi-am spus adeseori.
Că sunt nume ce sparg ziduri şi nu-ncap în închisori.

CLARA

(scoasă din fire, pare că-năbuşe o clipă, apoi)
Hei! strejeri!

VODĂ

Degeaba, doamnă, i-ai chema: tu ştii prea bine
Că, de-afară, nu se-aude ce se face-aci la mine.

CLARA

(pentru sine)
Ah! de-afară nu se-aude... Minunat!
(Tare:)
M-oi duce dar
Să chem însămi eu de-afară strejile...

VODĂ

Tot în zadar
Nimeni nu va pune mâna, doamnă, fără mişelie.
Pe-un boier ce l-al meu scaun e trimis cu o solie.

CLARA

(voind să meargă spre uşă)
Nimeni din ai tăi: tu însă...

VODĂ

(tăindu-i calea şi categoric)
El în tihnă va pleca.
Cine-ar îndrăzni porunca mea de domn a o călca!
(Doamna se dă înapoi, uimită. Vodă urmează, către Dragomir, apropiindu-se de el:)
Către cei ce te trimis-au pleacă dar cu vorbe bune,
Vel-spătare, de la mine, domnul ţării, şi le spune
Că se va deschide cula, mâine chiar, în zori de zi!
(încet, ducându-l la uşă:)
Sai călare, dă năvală curţii cum de-i auzi
Clopotul cel mare...
(Ei vorbesc încet şi Dragomir iese.)

CLARA

(aparte)
Mâine? Cât de scurtă, tot e lungă –
De ajuns - această noapte... ceasul rău ca să te-ajungă!

VODĂ

(coborând)
Bane, mâine dimineaţă, sfatul îl vei aduna
Când de sfânta liturghie clopotele vor suna.
(Miked se-nchină şi iese.)
Doamnă, e aproape miezul nopţii. Să căutăm odihnă
Ca de treburile ţării, mâine, să vedem în tihnă.

CLARA

Mâine?

VODĂ

Da! Şi până mâine-n zori, uitasem să ţi-o spui.
Nici-o poartă-a curţii nu se va deschide nimănui.
Grue, asta mi-e lozinca.
(Grue iese, o clipă, şi reintră)

CLARA

Bine, Vlade, foarte bine!
Însuţi tu pornişi războiul între mine şi-ntre tine:
Însuţi, preţ al luptei noastre, aruncaşi toiagul tău;
Însuţi, hotărându-mi ura, înarmat-ai braţul meu!
În acest locaş de unde nici un zgomot nu răsună –
În afară! noapte bună, doamne Vlade, noapte bună.
(Iese, la un semn al lui Vodă, Grue o urmează.)

Scena VII

VODĂ, BOIERII, apoi GRUE

VODĂ

(spre uşa pe unde a ieşit Clara)
Ah! te-aştept! într-o capcană bine-ntinsă vei pica!
(Merge la uşa culei şi o deschide.)
Ascultaţi, boieri.
(Toţi intră în scenă şi înconjoară pe Vodă.)
La noapte, doamna Clara va-ncerca
Să-şi îndeplinească crima. Maneo, ş-încă trei cu tine
- Aldea, Murgu şi Herescu - veţi rămâne-aci, cu mine.
Iacă uşa.
(Le arată o parte de foi din pardoseala păretelui din dreapta.)
Vlad s-o-nchiză, când aci vor fi pătruns
Ucigaşii.
(Către ceilalţi:)
Voi fiţi gata dacă nu vom fi de-ajuns.
(Boierii pornesc spre culă, Vodă vede pe Grue, care intră şi aleargă la ei.)
Ei?
(Ei vorbesc puţin încet.)
Prea bine!
(Către boieri:)
Doamna Clara ţine sfat la ea, cu Pala.
(Către Grue, care îi îndeplineşte porunca:)
Stinge tot.
(Către boierii care, cât spadele goale, îşi iau posturile şi ascund sub perdelele uraniscului; Vlad lângă uşa tainică din dreapta.)
De-acum, tăcere!... să nu dea cu bănuiala
Că nu sunt cu totul singur.
(Toţi dispar. Scena rămâne luminată numai de candela icoanei de la capul patului domnesc şi de strălucirea cerului prin fereastra din fund.
Vodă duce pe Grue înăuntrul uraniscului, lângă iconostas.)
Grue, credinciosul meu,
Tu aci.
(Grue îi sărută mâna. Vodă mai priveşte o dată în preajma sa, apoi se întoarce către icoană, îşi scoate cuşma.)
De-acum, stăpâne, luminează robul tău.
(Vodă intră sub uranisc şi se îngenunche pe iconostas. Grue trage perdeaua. După o tăcere, se aude glasul lui Vodă, rugându-se:)
Tatăl nostru cel din ceruri ce priveşti cu bunătate
Sufletul pătruns aievea de cereasca ta dreptate,
Dacă-n cumpăna de faţă în ispită am căzut
Şi-n al legii păs şi-al ţării pe-al meu numai l-am văzut;
Dacă crima pregătită încă nu-i aşa de mare,
Ca,-n sfârşit, să-ndrituiască dorul meu de răzbunare,
Dacă, către ei şi tine, însumi am păcătuit
Într-atât că chiar cu crima să le-o fi îndrituit;
Dacă rea mi-e judecata, dacă fapta lor e bună.
Atunci, lasă, Doamne drepte, junghiul lor să mă răpună,
Însă — dacă datoria mi-am făcut-o pe pământ;
Dacă m-am ţinut, apururi, de cerescul tău cuvânt;
Dac-am suferit destulă umilire şi ocară
Pentru sfânta ta credintă, pentru-această blândă ţară;
Dacă vremea e-mplinită, dacă ceasul a sunat,
Capul să-l ridic deasupra celor ce l-au închinat —
Atunci, Doamne-atotputernic, fie-mi şi-astăzi de izbavă
Pentru-a ţării, a domniei şi-a credinţei tale slavă...

(Urmează o lungă tăcere. Apoi uşa tainică se deschide încet. Intră doamna Clara, Pala şi alţi doi ucigaşi; ei se apropie cu grijă de patul domnesc, doamna trage perdeaua, ucigaşii dau să năvălească, dar încremenesc văzând pe Vodă în genunchi, cu ochii pe icoană. Doamna îi asmute, smulge pumnalul din mâna unuia din ei şi se repede; dar Grue îi sare înainte şi o duce de braţul înarmat pe când boierii se năpăstuiesc asupra ucigaşilor.

Cortina cade repede astfel ca să nu se poată vedea desluşit măcelul ce urmează.)

Urmează Vlaicu-Vodă (16)