basm de FRAȚII GRIMM.
Dis-de-dimineaţă,
cântăreţul îşi trezi nevasta cu noaptea-n cap şi-o îndemnă să se apuce imediat
de treburile casei. De bine, de rău, o duseră şi aşa câteva zile, până ce
dădură gata toate merindele. Atunci, bărbatul îi zise nevestei sale:
– Ia ascultă,
măi femeie, aşa n-o mai scoatem noi la socoteală: să mâncăm numai şi de
câştigat nici pomeneală! Să te apuci de împletit coşuri, auzi?
Apoi, bărbatul se duse să taie nişte crengi de răchită, le
făcu nuiele şi le cără în casă. Femeia se strădui din toata inima să le
împletească, dar nuielele erau tari şi-i vătămau mâinile cele gingaşe.
– Văd eu că
la asta nu-ţi merge mâna! îi zise bărbatul. Apucă-te măcar de tors, că poate la
asta ai să te pricepi mai bine.
Se apucă femeia de tors, dar firul aspru al lânii îi tăia
atât de adânc pielea gingaşă a degetelor, de-i dădea mereu sângele.
– Of, că tare
prost am mai nimerit-o cu tine, că nu eşti bună de nicio ispravă! se oţărî la
ea bărbatul. Dar ca să nu zici că-ţi caut pricină degeaba, uite, o sa încerc să
fac negoţ cu oale şi străchini de lut. Iar tu o să le duci în piaţă şi o să le
vinzi.
"Vai,
gândi prinţesa, dacă s-or nimeri să vina tocmai atunci în piaţă oameni din
împărăţia tatălui meu şi m-or vedea vânzând blide, ce-au să-şi mai râdă de
mine!"
Dar cum
n-avea încotro, fu nevoită să se supună, dacă nu voia să moară de foame. Prima
oara îi merse bine negustoria, căci, văzând-o cât era de frumoasă, oamenii îi
cumpărau bucuroşi marfa şi-i plăteau cât cerea ea. Ba, s-au mai găsit unii
care-i puneau banii-n mâna şi uitau să-şi mai ia oalele…
Şi aşa au
trăit ei o bucată de vreme de pe urma câştigului, până ce-au cheltuit şi ultima
lescaie. Când văzu bărbatul că n-au încotro, o trimise din nou la târg cu o
grămada de oale, căci fusese prevăzător şi le cumpărase mai înainte, din
câştig.
De astă dată
însă, domniţa se aşeză încrezătoare cu ele la gura oborului şi-ncepu să îmbie
oamenii să le cumpere. Dar, ca un făcut, deodată apăru un călăreţ care intră cu
armăsarul în grămada ei de oale şi le făcu pe toate numai cioburi. Femeia
începu să plângă şi, de frică, nu mai ştia ce să facă.
"Vai de
mine şi de mine ce-o să mai plătesc pentru asta!" se tânguia ea întruna.
"Cine ştie ce-o să spună acu bărbatul meu, când o afla ce mi s-a
întâmplat!"
O porni spre casă tot într-o fugă şi-i povesti cu
de-amănuntul ce pacoste dăduse peste dânsa.
– Cine a mai
pomenit să te-aşezi cu oalele tocmai la gura oborului, în drumul călăreţilor! o
certă bărbatul, cu asprime. Şi acum, ia nu te mai văicări atât, că şi-un nătâng
ar înţelege că nu eşti bună de nicio treabă!
Uite, am fost la palatul împăratului şi-am cercetat de nu le
trebuie vreo slujnică la bucătărie, şi mi-au făgăduit c-au să te primească, dar
fără nicio simbrie, numai pe mâncare.
Şi uite aşa
ajunse fata împăratului slujnică la bucătărie. Acolo trebuia să-i dea toate la
îndemână bucătarului şi să săvârşească muncile cele mai grele şi mai
umilitoare. Biata de ea îşi legase de amândouă buzunarele câte-o ulcică, şi-n
ele aducea acasă resturile rămase de la masa împărătească. Şi cu bruma asta de
mâncare îşi înşelau foamea.
* * *
Urmează Împăratul Cioc-de-sturz (4)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !