de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița munților -ep.23
 |
| Heidi, fetița munților (24) |
Capitolul XII. Când toate clopotele bat (1)
Heidi îl aștepta pe bunic ca să meargă împreună la Dörfli. Bătrânul se ducea ca să-i ia geamantanul și, în timpul ăsta, ea avea să rămână la bunica. Ardea de nerăbdare s-o vadă și s-o întrebe dacă i-au plăcut pâinițele de la Frankfurt. Stătea fericită la umbra brazilor, trăgând în piept, cu nesaț, aerul curat de munte.
În sfârșit, se arătă și bunicul, care, după ce mai aruncă o privire cercetătoare în jurul cabanei, spuse:
- Gata, acum putem merge.
Era sâmbătă după-amiază și, în această zi, bătrânul făcea ordine și curățenie generală. Totul în casă și în preajmă lucea de curățenie. Se apucase de treabă dis-de-dimineață, ca să aibă timp să coboare cu Heidi în Dörfli.
Porniră împreună, ținându-se de mână, și când ajunseră în dreptul cabanei lui Peter se despărțiră, văzându-și fiecare de drumul lui. Heidi intră repede în odaia bunicii și aceasta îi recunoscu numaidecât pașii. Îi mulțumi din inimă pentru pâinițe, spunându-i că, mulțumită lor, a prins din nou putere. Brigitte se grăbi s-o dea de gol, spunând că, de fapt, bunica nu mâncase decât o singură pâiniță, ca să-i rămână celelalte pe mai multe zile. Numai că vor fi tari ca piatra și cine să le mai mănânce. Apoi continuă:
- Ei, dacă aș avea și eu din când în când câte un bănuț în plus, i-aș cumpăra pâinițe de la brutarul nostru, care le face la fel de bune...
- Bani ?! Bani am eu ! strigă Heidi fericită. Începând de azi ...
- Nu, nu, o întrerupse bunica, tu n-ai primit acești bani ca să-mi cumperi mie de-ale gurii, nu !
Vorbele bătrânei n-avură însă darul să strice bucuria copilei.
- În fiecare zi o să ai pâinița ta, reluă ea. Să vezi ce bine o să-ți prindă și ce zdravănă o să te faci.
În dorința ei de a nu tulbura bucuria inimoasei fetițe, bătrâna tăcu.
Deodată, Heidi zări pe o policioară cartea de cântece a bunicii și se grăbi să spună:
- Știi, bunică, eu am învățat să citesc. Vrei să-ți citesc ceva ? Un imn, de pildă.
- Adevărat ? Ai putea să îmi faci și această bucurie ?! exclamă bătrâna în culmea fericirii.
Și Heidi începu să-i citească, plină de însuflețire, un imn nespus de frumos și înduioșător. Pe măsură ce Heidi citea, chipul brăzdat de cute al bătrânei se înviora. Niciodată n-o mai văzuse Heidi atât de fericită. Când termină de citit, bătrîna îi mulțumi, spunându-i:
- Datorită ție, scumpa mea copilă, mi s-a înseninat inima. Acum sunt fericită...
Heidi strălucea toată de bucurie. Deodată, se auzi un ciocănit în fereastră. Bunicul se întorsese din vale și făcea semn nepoatei să iasă. Heidi își luă în grabă rămas bun, făgăduindu-i bătrânei să vină iar la ea, a doua zi.
Era atât de fericită, încât pe drum îi povesti bunicului totul și îl întrebă:
- Nu-i așa că o să-mi dai voie să-i cumpăr în fiecare zi câte o pâiniță ?
- La urma urmei, sunt banii tăi, se învoi bunicul. Folosește-i cum crezi tu că e mai bine. Cu banii ăștia poți să-i cumperi pâinițe mulți ani de acum încolo.
Heidi era încântată:
- Ce bine îmi pare că rugăciunile mele nu au fost zadarnice și bunul Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința. Nu-i așa, bunicule, că o să ne rugăm amândoi, în fiecare zi, așa cum m-a învățat pe mine bunica de la Frankfurt, ca Dumnezeu să nu ne uite ?
- Ei, mai uită el, cu toate rugăciunile, mormăi bunicul pe sub nas. Dacă noi, oamenii, nu ne ajutăm singuri, nimeni nu ne ajută.
Ajunseră la cabană. Bunicul se așeză pe băncuța lui, iar Heidi fugi repede sus la ea. Se întoarse repede cu o carte mare, din care începu să-i citească povestea unui tânăr ce plecase printre străini, apoi se întorsese acasă, la tatăl său.
Heidi îl întrebă pe bunic dacă-i place povestea. Bunicul căzuse pe gânduri și abia după un timp rosti încet și serios:
- Da, într-adevăr e o poveste frumoasă.