VLAICU-VODĂ (10)

de ALEXANDRU DAVILA

ACTUL III

Scena III

MIRCEA, PALA

(Mircea, adânc mişcat, stă o clipă la-îndoială, apoi se scoală din genunchi, face un pas către uşă, ca şi cum ar urma pe Anca, însă iarăşi se-ndoieşte, se opreşte şi caută să-şi adune gândurile.)

PALA

(care-l observă)
Cel din urmă sărutat.

MIRCEA

(trezindu-se)
Cum!... Te-nşeli, te-nşeli. Nu. Anca mă iubeşte, mă-nţelege,
Ştie că ne e mândria sfântă, dar cumplită lege;

Şi-Anca — crede-mă, copile — mirele nu şi-ar ierta,
Dacă dânsul de-a mândriei sfântă lege şi-ar uita.
Crede-mă.

PALA

Te cred. Cred însă că acela ce iubeşte
Într-adevăr, iubirii sale orişice jertfeşte.

MIRCEA

Vrei să zici...

PALA

S-a stins amorul! Spun că nu o mai iubeşti
Pe domniţa Anca.

MIRCEA

Pala, aiurezi!

PALA

Oh! nu!

MIRCEA

Ba eşti
Un copil. Iubesc pe Anca cu-o mai straşnică dorinţă!
Nu mi-e dată? Voi avea-o; dar prin drept de biruinţă —
Vei vedea!
(Se aud, paşi în afară.)
Ascultă... Paşii, ce se-apropie uşor,
Îmi aduc îndeplinirea necurmatului meu dor;
Sunt iubiţii mei tovarăşi ce-mi vor da, dintr-o lovire,
O coroană şi pe Anca, slava mea şi-a ei iubire.

Scena IV

ACEIAŞI, NICODIM, VLAD, MANEA, BALDOVIN, ROMÂN HERESCU, MURGU, ALDEA ALGIU

MIRCEA

(alergând înaintea lor)
Bun sosit, iubiţi prieteni.

NICODIM

Doamne Mirceo, bun găsit.
(Ei intră, îşi dau mâna cu Mircea şi se coboară-n scenă.)

VLAD

Iţi aducem ştiri urâte.

MIRCEA

Care ştiri?

VLAD

Am auzit
Că,-nchinat pân` la ruşine, azi, de maştera maghiară,
Vodă,-n loc să se răscoale, i s-a dat mai mult pe gheară;
C-a-nvoit lui Kaliany, fără ştire, fără sfat,
Să clădească cetăţuie pentru unguri în Banat;
Şi-n sfârşit, că, din îndemnul Clarei, s-a rostit că-i vreme
Să golească prin secure temniţele unde geme
Floarea boierimii. Groza, vai de el! cu viaţa-i chiar,
Poate să plătească doru-i pentru ţară şi altar.

MANEA

Suntem toţi loviţi într-însul.

NICODIM

Toţi,... Şi-ntreaga ohridime,
Legea noastră

VLAD

Împrejurul nostru mişuie-o mulţime
De iscoade, de streji mute ce-o simţim, în orice loc,
Sfredelindu-ne din spate sufletul cu ochi de foc.

ROMÂN HERESCU

Vezi cât de puţini venirăm.

BALDOVIN

Mulţi se ţin închişi în casă.

ROMÂN HERESCU

Straja curţii e-ndoită.

MURGU

În ograda ei se-ndeasă
Două sutăşii călare, înarmate de război.

NICODIM

Doamna stă păzind pe Vodă.

VLAD

Iară solul pe-amândoi.

BALDOVIN

Răul e c-au prins de veste.

MANEA

Că ni se cunoaşte gândul.

MURGU

Şi ca n-aveam sorţi de-acuma decât să ne-ajungă rândul
Să-l urmăm pe bietul Groza în uitarea vreunui beci...

VLAD

Ce călăul va deschide, călăuza pentru veci.

NICODIM

Stăm în mâna lor.

ROMÂN HERESCU

Doar fuga ne rămâne.

MANEA

Nu-i scăpare
Altfel.

VLAD

Ne-or suna şi ceasuri bune.

MANEA

(urmând)
Căci pe răzbunare
Dacă-o fi pornită doamna, oh! de noi, amar şi rău.

VLAD

Da, suntem pierduti!

MIRCEA

(uimit de ce aude, izbucnind)
Oh! doamne!... Şi cu ochii pe călău,
Ca cireada de tăiere, ca lăstarul de pădure,
Noi, bărbaţi, privim cum rândul ne soseşte la secure!
Ce fel? Voi, viteji de viţă, boieri între boieri,
Voi, ce sufletele voastre le-mbătaţi cu slavă ieri,
Voi! ce prapurele legii vreaţi să-l înăltaţi la soare,
Ce ziceaţi că râvna voastră paloşul să v-o măsoare...
Ah! v-o spun aci, menirea cu mândria v-a-ncetat
Vouă, ce măreaţa-i ţintă şi pe Groza l-aţi uitat,
Vouă, ce priviţi o fiară cum de soarta voastră-şi râde
Vouă, ieri cumetrii morţii, zăluziti acum de-un gâde,
Căruia-n tocmeala-n care capul vi-l răscumpăraţi.
Drept zălog, ca să mai rabde, pe-al lui Groza l-aruncaţi.

NICODIM

Doamne!

VLAD

Doamne!

MIRCEA

Ah! vă pare că mi-e vorba prea sireavă:
Nu, zău! mai puţin, desigur, decât fapta vă-i mârşavă.

NICODIM

Doamne!...

MIRCEA

Oh! lăsaţi încalte să vă spun ce-aţi făptuit,
Doar să vă roşiţi de vorbă dacă fapta v-a priit.
Da, pe Groza voi, voi singuri, morţii-l aruncaţi în pradă,
Voi loviţi menirea noastră cu ruşine şi dosadă,
Voi, nu Vodă, de credinţă şi de neam v-aţi lepădat,
Voi, nu Vodă, voi, nu Vodă, sângele vi l-aţi trădat!
Dar nu eu!... Un glas în mine îmi şopteşte datoria
Şi-acel glas — de nu s-aude de-orice suflet — e mândria!
Şi mândria porunceşte, celor ce-o aud cu dor,
Să privească-n faţă moartea când în joc e ţara lor.
(Doamna Clara se iveşte pe pragul uşii şi ascultă ce urmează, neobservată de nimeni, decât de Pala, căruia îi face semn să tacă.)
Ascultând acea poruncă, eu mă pun în răzvrătire
Cu voivodul cel nemernic ce ne mână la peire,
Ce — smerit, viclean, făţarnic, închinându-se oricui —
E-o primejdie de-a pururi pentru noi şi ţara lui.
Voi, plecaţi-vă dar capul şi fugiţi! Eu vreau prieteni
Neclintiţi, cum stau sub soare şi sub trăsnet mândrii cetini!
Sus mi-e fruntea-n zile line, sus şi-n zile de nevoi.
Şti-voi, faţă de restrişte, să fiu singur.

DOAMNA CLARA

Vom fi doi.

Urmează Vlaicu-Vodă (11)