LEBEDELE (1)

de Hans Christian Andersen

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza.

Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoală; scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi.
Eliza, sora lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale. Trăiau bine copiii, numai că asta n-a ţinut prea mult!

Tatăl lor, craiul, s-a însurat cu o crăiasă rea şi hapsână, căreia nu-i erau dragi copiii. Au putut să vadă asta chiar de la început; în palat era petrecere mare şi ei s-au apucat să se joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau aşa căpătau o mulţime de prăjituri şi de mere coapte, acum însă crăiasa cea nouă le-a dat o ceaşcă cu nisip şi le-a spus că se pot juca foarte bine şi aşa.

Peste vreo săptămână, crăiasa a dus-o pe Eliza la ţară, la nişte ţărani, iar pe prinţi atâta i-a tot vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei.

– Duceţi-vă şi voi în lumea largă, le-a spus crăiasa cea hapsână; zburaţi ca nişte păsări fără glas!

Dar n-a fost chiar aşa de rău cum ar fi vrut ea. Prinţii s-au prefăcut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au ieşit în zbor pe ferestrele palatului şi au luat-o peste parc şi peste pădure.

Era dis-de-dimineaţă tare când au trecut pe la căsuţa în care stătea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au învârtit pe deasupra casei, şi-au întins gâturile lungi şi au bătut din aripi, dar nimeni nu i-a văzut, nici nu i-a auzit. Aşa că au plecat mai departe, s-au înălţat deasupra norilor şi s-au tot dus până au ajuns la o pădure care se întindea chiar până la marginea mării.

Eliza şedea în căsuţa ţăranului şi se juca cu o frunză verde de brusture, că altă jucărie n-avea; făcuse o gaură în frunză şi acum se uita prin gaură la soare şi i se părea că vede ochii limpezi ai fraţilor ei şi când razele de soare îi alunecau pe obraz parcă ar fi sărutat-o ei.

Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre tufele de trandafir din grădină şi şoptea: "Cine-i mai frumos decât voi?", trandafirii clătinau din cap şi spuneau: "Eliza". Când vreo babă şedea duminică la uşă cu cartea de rugăciuni pe genunchi şi vântul întorcea filele şi spunea cărţii: "Cine-i mai cucernică decât tine?", cartea răspundea: "Eliza". Şi chiar aşa era cum spuneau trandafirii şi cartea de rugăciuni.

Când a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasă. Dar când a văzut crăiasa cât era de frumoasă, i-a fost ciudă pe fată şi grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca şi pe fraţii ei, dar n-a îndrăznit să facă asta chiar îndată, fiindcă craiul voia să-şi vadă fiica.

Crăiasa s-a dus de dimineaţă în odaia ei de baie, care era de marmură, cu sofale moi şi covoare scumpe. A luat trei broaşte, le-a sărutat şi a spus uneia din ele: "Când are să intre în baie Eliza, să te aşezi pe capul ei ca să se facă proastă ca tine!" Altei broaşte i-a spus: "Aşează-te pe fruntea ei ca să se facă urâtă ca tine şi tată-său să n-o mai cunoască!", iar celei de-a treia broaşte i-a spus: "Aşează-te pe inima ei, ca să nu mai fie cu cugetul curat şi să o doară inima!"

După aceea a băgat în apă cele trei broaşte şi apa deodată s-a făcut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbrăcat-o şi a pus-o să intre în apă. Şi când Eliza a intrat în apă, o broască i s-a pus în păr, alta pe frunte şi alta pe piept, însă Eliza parcă nici nu le-ar fi simţit. Când a ieşit din baie, pe apă au rămas trei flori roşii de mac. Dacă broaştele n-ar fi fost veninoase şi nu le-ar fi sărutat vrăjitoarea, s-ar fi prefăcut în trandafiri roşii, dar oricum, tot în flori au trebuit să se prefacă, fiindcă şezuseră pe capul şi pe inima Elizei şi Eliza era aşa de cucernică şi de nevinovată încât farmecele nu aveau asupra ei nici o putere.

Crăiasa, când a văzut aşa, a frecat-o pe fată cu zeamă de nucă şi a înnegrit-o toată, a uns-o pe faţă cu o alifie rău mirositoare şi i-a încâlcit părul. Aşa că acuma era cu neputinţă s-o mai cunoască cineva.

Tată-su s-a speriat când a văzut-o şi a spus că nu-i fata lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai câinele din curte şi cu rândunelele ştiau că-i ea, dar pe ei nu-i întreba nimeni.

Biata Eliza a început să plângă şi s-a gândit la cei unsprezece fraţi ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat amărâtă de la palat şi a umblat o zi întreagă pe câmp şi prin mlaştini şi seara a ajuns la o pădure mare. Nu mai ştia nici ea încotro să apuce şi era tare necăjită şi îi era dor de fraţii ei, care de bună seamă că fuseseră alungaţi ca şi ea. Voia să-i caute şi să-i găsească.

Abia apucase să intre în pădure şi a prins-o noaptea. Cum nu mai ştia pe unde să meargă, s-a aşezat pe muşchiul moale, şi-a spus rugăciunea şi şi-a pus capul pe o buturugă. Era o linişte adâncă, nu bătea vântul şi de jur împrejur, prin iarbă şi pe muşchi, străluceau o sumedenie de licurici; când a atins o creangă cu mâna, gândacii luminoşi au căzut peste ea ca nişte stele căzătoare.

* * * 

Sursa foto

Urmează Lebedele (2)