02.02.2016

Limir Împărat (1)

de Ioan Slavici

Limir Împărat
A fost ce-a fost... a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, și văduva era săracă de nu mai știa cum să-și înnoade zdrențele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călca piciorul și da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el.
Diminețile, când se deștepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopțile o visa totdeauna pe fata ei voioasă și fericită înconjurată de bogății și gătită ca o împărăteasă, și grea mâhnire o coprindea când o vedea săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puțin fața mamei iar se înveselea, căci Lia era și în sărăcia ei tot voioasă și fericită, parcă ar fi încunjurată de bogății și gătită cum o visase, ca o împărăteasă.
Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furișa tiptil din coliba sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar prin răsuflarea ei somnul maicii sale, și începea să măture preajma casei, să curețe cotețele celor trei găini pe care le aveau, să-și adune porumbeii și să facă rânduială puind fiecare lucru la îndemână, după cum cere rostul lui. Și cum mătura și făcea rânduială, Lia nu începea de la pragul colibii, ci de la cel mai depărtat colț al curții, și mâna gunoiul spre ușa de intrare, ca să nu rămîie nici un unghi nesocotit și necurățit. Când se scula, văduva stetea mai bucuros afară decât în casă, și Lia ridica gunoiul din prag, îl ducea la locul lui, apoi intra ca să dereticească prin colibă, cântând voioasă, și oglindă luminoasă se făcea toate sub mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ți-ai fi părăsit palatele ca să stai în coliba văduvei.
Iar când Lia ieșea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele pașilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: „Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la fire, și totuși, mult mai ai să umbli și să alergi, căci ursitul tău e dus după lume de 9 ani acum în pământ.”
Așa azi, așa mâne, multe zile de-a rândul tot așa, până ce Lia n-a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă.
- Am să plec, mamă, în lume, că nu rnă mai rabdă pământul și mă duce dorul, zise ea. Sunt acuma fată mare și eu și mi se cuvine să-mi caut rost în lume.
Văduva suspină, căci atâta copil avea și ea și mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orișicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găsește.
- Mergi - îi zise dar - copila mea, și nici spine, nici buruiană în cale să nu-ți găsești.
Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcu o azimă de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oțel și curele de vițel, ca Făt-Frumos din poveste, ci desculță, ca o fată săracă, și se duse zi de vară până în seară, peste văi și dealuri, cum o ducea potecuța pe care mai umblaseră și alții.
Cum se ducea așa, iată că dă peste o turmă de oi, care păștea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toți șchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieți, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele.
- Oițelor, dragelor - le zise Lia - ia veniți la mama, ca să vă curețe. Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii plouați împrejurul cloștii, iar ea se puse pe muncă grea și lungă, ca să le scoată scaieții din lână, unul cîte unul, încet și cu băgare de seamă, cu degetele subțiri și măiestre, ca nici pielcuța să nu le doară, nici firele subțiri să nu se rumpă.
Mult a stat așa și le-a curățit, și iar le-a curățit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieți și la dreapta și la stânga ei, dar nu s-a lăsat până ce nu le-a văzut toate curate și cu lâna moale și creață, parc-ar fi trecută prin darac.
- Câți scaieți ai scos, atâte zile să ai - îi ziseră oile ușurate - și orișicât de lung ți-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ți găsești, mai ziseră și ele, parc-ar fi știut vorba mamei.
- Dar voi, cânilor, dragilor, de ce șchiopătați fiecare de câte toate patru picioarele ? îi întrebă ea acuma pe dulăi.
- Pentru că suntem desculți ca tine, iar nu încălțați ca oile - răspunseră ei - și sunt mulți spini și multe mărăcini prin care avem să alergăm.
Lia iar se puse pe muncă lungă și grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet și cu băgare de seamă, tot cu degetele subțiri și măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.
- Câți spini ai scos, atâți ani să numeri în viața ta - îi ziseră câinii - și orișicât de lung ți-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai.
Lia plecă mai departe ușurată, căci ușurat se simte omul care li-a făcut altora vreo ușurare, și-și urmă drumul pe potecuța cea netedă și curată, de era mare mulțumire să calci cu piciorul gol pe ea. Nu trecu însă mult și dânsa iar se opri.
În drumul ei se zbătea în arșița soarelui o biată de râmuliță, subțirică, străvezie și plăpândă. Ar fi vrut, sărmana de ea, să intre în pământ, dar prea era bătătorit locul pe potecă, s-ar fi târât mai departe, dar i se sleiseră puterile și rău o ardeau razele fierbinți ale soarelui, care uscă și seacă viața.
Liei i se făcu milă de ea, o luă frumușel și, dând cu ochii de un mușuroi, scurmă puțin pământul din el, o puse în scurmătură și-o acoperi.
- Scurtă să-ți fie și netedă calea, căci mare bine mi-ai făcut - grăi râma - și să-ți aduci aminte de mine când te vei afla în mare strâmtoare.
Plecând înainte, Lia văzu în zarea depărtării o pădure, dar cum mergea, pădurea venea, parcă, și ea și se apropia, încît ai fi crezut că aleargă - curat ca în poveste ! Nu făcu, însă, Lia decât puțin drum, când dete peste o cârtiță, care, orbită, sărmana, de lumina zilei, umbla buimacă și deznădăjduită că nu mai poate să-și găsească mușuroiul în care o așteptau puișorii flămânzi.
I se făcu Liei milă și de ea, o luă în poală și o duse la mușuroiul în care pusese râma.
- Bine cu bine să ți se răsplătească - îi zise cârtița - căci mare bine mi-ai făcut și în greu drum ai plecat. Să știi, însă, că din drum n-ai să te abați și unde ți se va sfârși poteca, acolo să te oprești.
Lia își urmă drumul, încă mai ușurată, și haide ! pe potecă înainte, tot mai aproape de pădurea deasă și plină de buruiană mare și de mărăcini înțesați.

* * *

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !