07.10.2015

Istoria unui galbân (8)

de Vasile Alecsandri

Urmare la Istoria unui galbân (7)

Într-o seară, după ce adormiră toți în casă, Zamfira se coborî în grădină. Era o lună plină și voioasă, ce-i aduse aminte de copilăria sa. Ea se puse pe gânduri și începu a plânge, când deodată auzi după zăplaz un glas străin ce o chema pe nume și zări dincolo de grădină un țigan tânăr ca de vro douăzeci de ani.
- Zamfiro, Zamfiro, zicea țiganul, nu mă cunoști ? Uită-te la mine: eu sunt Nedelcu. Adă-ți aminte când ne jucam împreună pe malul Oltului, lângă șatre, și când alergam prin codru după cuiburi de păsări.
- Nedelcu ! Tu ești, Nedelcu ?... Nu putu rosti mai mult biata fată, căci o apucă un plâns de jale și de bucurie ce o înădușea.
- Eu însumi, Zamfiro dragă, m-am pornit înadins de la șatre ca să te găsesc și de-abia după trei luni am putut afla că ești aici.
- Sai degrabă zăplazul, Nedelcule, și vină lângă mine.
Într-un minut amândoi fură în brațele unul altuia.
- Ce face tatăl meu și maică-mea ? întrebă ea.
- Trăiesc, sărmanii, și te jelesc !
- Unde se află acum?
Nedelcu căută împrejur și, coborând glasul, răspunse:
- Ei sunt fugiți la Moldova și te așteaptă la hotar dincolo; dacă vrei să-i mai vezi până ce mai sunt cu zile, hai cu mine, Zamfiro.
La aceste cuvinte neașteptate Zamfira era să nebunească de multă bucurie; ea se lipi de pieptul lui Nedelcu și zise:
- Dumnezeu să-ți dea înzecit tot binele ce mi-l faci tu acum, Nedelcu !... Haide, să scăp odată de această casă, unde mi-am ros inima în dureri și în deznădăjduire. Haide, Nedelcu; eu de astăzi mă dau ție; tu să-mi fii frate, rudă, ce-i vrea; îmi pun viața în mâinile tale. Iar tu, casă afurisită, ce mi-ai slujit de temniță... să pice trăsnetele pe tine și să nu se cunoască nici locul unde ești zidită !
Zicând aceste, Zamfira sări cu Nedelcu peste zăplaz și se depărtară amândoi de casa boierească.
PARAUA: Știu că acum ai să-mi povestești greutățile ce au întâmpinat amândoi până ce au trecut hotarul și bucuria ce a simțit Zamfira când și-a văzut părinții, însă fiindcă toate aceste mi le pot închipui eu însămi, te poftesc să treci cu tăcerea asupra lor și să-mi spui în scurt cum te-ai despărțit de Zamfira.
GALBENUL: Această observare este foarte puțin măgulitoare pentru ambiția mea de narator; cu toate aceste iată că-mi înfrânez limba... Zamfira și Nedelcu trăiau acum de vro șese luni de zile în toată fericirea unei dragoste liniștite; toate le mergeau pe plac și dulce le era viața.
Într-o noapte, cerul se acoperise de nori întunecați printre care șerpuiau mii de fulgere, și bătea un vânt puternic care clătina țolurile șatrelor ca pe niște pânze de corabie. Trei călăreți se opriră lângă cortul lui Nedelcu, pentru că acum începuse a ploua, și intrară înlăuntru. Zamfira se îngălbeni ca o moartă când îi zări, căci unul din trei era tocmai stăpânul ei.
- Ha, ha ! răcni boierul; aici mi-ai fost, jupâneasă Zamfiră ?... De șase luni de când ai fugit de la mine, te lăfăiești cu cioroii prin șatre ?... Las' că te-oi învăța eu să părăsești casa stăpânului.
- Și cum îi învăța-o ? strigă deodată Nedelcu, sărind drept pe picioare dinaintea lui.
- Cum ?... Așa ! răspunse boierul, izbindu-l cu palma peste gură. Să știi, cioară, altă dată să nu te vâri în sufletul boierilor.
Nedelcu se făcu vânăt de mânie, iar stăpânul Zamfirei, întorcându-se către ceilalți doi călăreți, le dete poruncă ca să o lege cot la cot și să o puie pe unul din caii lor. Slugile se aruncară asupra ei, dar nu avură vreme nici să se apropie de dânsa, căci Nedelcu, apucând iute un topor, îl repezi orbiș într-înșii, și boierul pică mort la pământ, cu capul crăpat în două. Tovarășii lui se făcură pe loc nevăzuți. Așa biata Zamfiră a scăpat de a doua oară din lanțul robiei, dar ce folos ! Nedelcu peste câteva zile fu prins, ferecat, judecat și spânzurat.
PARAUA: Dar Zamfira ?
GALBENUL: În ceasul când iubitul ei se zbătea în ștreang, dând o lecție de moral poporului adunat, sărmana leșină lângă spânzurătoare și își pierdu mințile pentru totdeauna.
PARAUA (cu spaimă): Cum ! nebună ?
GALBENUL: Nebună ! Din ceasul acela sărmana simți o ură grozavă asupra oamenilor și părăsi tot, șatre, rude, părinți, pentru ca să se ascundă în mijlocul codrilor. Toată ziua ea alerga cu ochii țintiți înaintea ei ca și când ar fi alungat o umbră și, dacă întâlnea vreun om, țipa cu înfiorare și fugea până ce pica obosită la pământ.
Iar noaptea, când toată natura era cufundată în tăcere, Zamfira începea a cânta cu glas jalnic doinele ce învățase de la Nedelcu, și îndată pe urmă fața ei se lumina de o bucurie necunoscută; ea se apuca la joc atunci, până ce iarăși cădea ca o moartă jos.
Sărmana Zamfiră ! ea care era atât de frumoasă, să o fi văzut peste câteva săptămâni, te-ai fi speriat !... Ochii i se înfundaseră în cap, obrajii i se uscaseră, părul ei curgea pe umeri despletit și încâlcit.
Din tot trupul ei atât de bine făcut nu-i rămăseseră decât pielea și oasele. Sărmana Zamfiră ! În ce stare ticăloasă o adusese desperarea !
PARAUA și GALBENUL (oftează împreună).
GALBENUL (după o scurtă tăcere): Într-o zi câțiva oameni beți, întâlnind-o pe câmp, o luară de goană ca pe o fiară sălbatică, cu gând de a glumi. Nenorocita fugea speriată, țipând cu groază, când deodată un tânăr ce se găsea pe acolo la vânat se puse înaintea gonașilor și întinse pușca spre ei. Aceștia se făcură pe loc nevăzuți prin tufe, iar Zamfira, apropiindu-se de apărătorul ei, se uită la el cu ochii plini de lacrimi și-i zise:
- M-ai scăpat de la moarte !... ține galbenul ista că ți-a fi cu noroc. După aceasta ea mă dezlegă pe mine din salbă, mă dete în mâna tânărului care sta înlemnit de mirare și se depărtă de dânsul în fuga mare.
PARAUA: Și n-ai aflat ce s-a mai făcut ?
GALBENUL: Peste câteva luni ea a murit la mănăstirea Văraticului, după multe dureri grele !
PARAUA: Nenorocirile Zamfirei și ale lui Nedelcu m-au pătruns peste măsură. Dar cu toate aceste, te rog, iubite, să mai scurtezi povestirea întâmplărilor tale, pentru că de-abia ne mai rămâne un ceas pân-în ziuă, și, după cum știi, cântecul cocoșului este pentru noi, ființe neglăsuitoare, un semn de spaimă. Numai oamenilor le este dată dreptatea de a rosti minciuni și parascovenii în ziua mare; iar noi nu putem avea glas decât de la miezul nopții și pân-în zori.
GALBENUL: Nu te îngriji, scumpa mea; voi căuta să sfârșesc cât mai degrabă, pentru că de când vorbesc mi s-a cam dogit glasul, și mai ales că sunt curios să cunosc și întâmplările tale.
Afară de tânărul la care mă găsesc acum nu am mai avut alți stăpâni decât pe necunoscutul căruia mă dase Zamfira și pe un poet. Cel dintâi avea o figură blândă și frumoasă, un port elegant, un glas pătrunzător, care mă făcură într-o clipală prietenul său.
Toată persoana lui avea un ce magnetic care mă trăgea la el, și mărturisesc că din ceasul cum am intrat în mâinile lui, m-am simțit gata de a-mi jertfi și viața pentru dânsul !... Însemnat-ai, draga mea, ce înrâurire are fizionomia unor persoane asupra inimilor și putut-ai vreodată să-ți tălmăcești misterul simpatiei ? De unde vine că deodată te simți robit la privirea unei figuri, făr' a-ți putea da seama de ceea ce simțești ? De unde vine...
PARAUA: Acuși cântă cocoșul.
GALBENUL (zâmbind): Am înțeles !... Dar dacă mă întind cu vorba așa de mult asupra simpatiei, aceasta o fac pentru ca să poți înțelege cum de am fost în stare să-mi pun eu zilele în pericol pentru ca să scap pe stăpânul meu de la moarte. Nu râde și nu socoti că mă laud, căci nu am slăbăciunile oamenilor. Eu, precum mă vezi, ființă mică și neînsemnată, m-am împotrivit dușmanului ce-l amenința, m-am luptat cu el, l-am biruit și am scos din ghearele morții pe singurul om din lume ce mi-a insuflat dragoste.
Să fi fost oricare altul în locul lui îl lăsam să piară, căci, deși oamenii ne slăvesc pe noi, monedele, știi că din împotrivă noi nu-i avem la ochi buni.
PARAUA (cu nerăbdare): Nu-ți lăsa iar sugetul (1), frate.
GALBENUL: Tânărul meu iubea o damă cu multe grații, cu mult spirit și cu mult urât bărbat.

* * * 

________
(1) sugetul = subiectul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !