de Calistrat Hogaș
- Ei, zisei eu, amestecându-mă în vorbă, și adică ce-i porți tu atâta grijă lui Sgribincea, fa Călino ?... S-a-neca, s-a-neca... nu s-a-neca, nu s-a-neca, și pace bună; cine ce are cu gustul omului ?... Cum i-a hi scris... Nu cumva ai să te apuci tu cu D-zeu la harță de dragul lui Sgribincea ?
- Da 'neata ce ai ? zise ea înțepat, cu un fel de mânie drăgălașă în ochi și cu o roșeață și mai drăgălașă de vinovăție în obraji.
- Eu ce am ?... Eu n-am nimica... Numai cât tu, fa Călino, fiindcă, drăgăliță-doamne, ești nevasta lui Drăgan, apoi ai prea multe drăgănele, încât ai de unde irosi și pe dealuri; ce păcat că nu cresc drăgănelele tale, fată hăi, prin cea iarbă verde, cum cresc fragii și căpșunele... Ce mai de lume s-ar strânge la cules de drăgănele pe urma ta !...
- Și-i hi având poate poftă și 'neata ?... zise ea, plecând capul cam într-o parte și privindu-mă pieziș drept în ochi.
- Dă, Călino, fată hăi, mai știi păcatele ?...
- Ci, ia cată-ți de drum, fa Călino, se auzi deodată strigând Huțan cu glas posomorât; du-te-n treabă-ți, fa, și nu ne mai zăbovi-n drum, că doar noi avem de mers, nu de plimbat, ca tine.
Și aruncă spre Sgribincea o căutătură încruntată de mânie.
- Apoi mergi sănătoasă, fa Călino, și vezi de mai dă pe la noi, îi zise Sgribincea cu glas domol și căutându-i galeș în ochi.
- Apoi să mergeți sănătoși, și cu bine, răspunse ea, plecând. Și subțirică, și năltuță, și sprinteoară cum era, se așternu drumului pe plai... zbura, nu mergea.
"Hm!... mă gândeam eu, scoborând valea trăgănată cu Pisicuța de dârlogi, lui bietul Drăgan i-a cântat cucu-n spate când s-a-nsurat."
- Da ce naiba ți s-o lăsat negurile pe față, măi Huțane, îi zisei eu acestuia, cum mergea pe lângă mine tăcut și posomorât.
- Dă, ia muierea asta... nu-i zi lasată de Dumnezeu s-o-ntâlnesc și să nu pat câte-o boroboață; parcă m-aș întâlni c-un popă ori c-un iepure.
- Azvârle și tu c-o mână de paie ori țărână după dânsa și mântuie vorba.
- Da bat-o întunericu de muiere, că doar nu scapi de pocinogu ei cu una, cu două... parcă-i un făcut cu muierea asta.
- Da Sgribincea tot așa zice, măi Huțane?
— D-apoi că ce am eu cu Sgribincea ?... Cine-și cu treaba lui. Sgribincea rămăsese puțin îndărăt și nu ne auzea ce vorbim.
- Așa-i... da parcă, de când cu Călina, te uiți cam chiorâș la el.
- Da uite-se cine știe, că eu doar nu-i port socotelile lui.
- Socotelile nu i l-ei hi purtând, Huțane, da mi se pare că-i porți sâmbetele.
Când ne uitarăm, din întâmplare, îndărăt, Sgribincea, ca la o zvârlitură de băț, se pusese jos și-și lega târsânele de la opinci... Cum se făcuse, cum se dresese, că tocmai atunci i se dezlegase târsânele și trebuia să zăbovească, ca să și le lege; noi ne căutarăm de drum înainte, și, de la o vreme, nici nu-l mai zărirăm.
- Da ia s-așteptăm și pe Sgribincea, măi Huțane, zisei eu peste puțin, voind a mă opri din mers.
- Da lasă-l, cucoane, că dacă și-a lega târsânele, ne-ajunge el din urmă; să ne căutăm noi de-a noastre și el de-a lui, că doar n-a hi având numai târsâne de legat.
- Bine zici tu, măi Huțane; ia să lăsăm pe Sgribincea să-și lege târsânele-n răgaz.
Și ne urmarăm drumul la vale. Într-un târziu, ne călcă și Sgribincea din urmă... era cam obosit... venise, se vede, prea repede...
- Bine, mă Sgribincea, îi zisei eu când fu lângă noi; bine, bre, ce pârdalnica nu-ți legi și tu mai bine cele ațe?... Ai s-ajungi de râsul lui moș Căpățână, ca bietul Cârță.
- Ațele ca ațele, cucoane, da i s-a hi rupt și brăcinariu, de-o- ntârziet atâta, adăugă Huțan cu înțeles.
Sgribincea îi aruncă o privire încruntată. Hotărât că între Sgribincea și Huțan era vreo pricină mai din vechi... și nu cred să nu fi fost amestecați la mijloc și ochii căprii ai Călinei lui Drăgan din Rotărie.
- Da a mai hi mult pân' devale, măi flăcăi ? întrebai eu pentru a schimba vorba.
- D-apoi că n-a mai hi așa mult, răspunse Huțan, că, ia, s-aude cum vine Tazlău-n vale.
De prin văi ajungea, în adevăr, până la noi un vuiet surd, nedeslușit și depărtat, asemenea vuietului plin de fiori ce prevestește apropierea unui cutremur de pământ.
Soarele căta cam dintr-o parte, când intrarăm, din luminișurile largi ale plaiului, în umbra deasă a codrilor ce îmbracă văile de jos ale Gemenei; vuietul surd și nedeslușit al Tazlăului se schimbase în urlet clocotitor de ape vijelioase, ce mânau dindărăt cu iuțeală de vifor surpăturile de stânci smulse din scoborâșurile înalte ale drumului lor la vale și frământau cu zgomot înădușit bolovanii grei și nestatornici de pe fundul strâmt al albiei lor. De la o vreme, sclipiri fugătoare și iuți începură a scânteia și a străbate până la noi prin spărturile de lumină îngustă ale rețelei de crengi umbroase, ce ne împrejmuia mersul... Era Tazlăul care, scăldat în raze de soare, își frângea strălucirea gălbie a undelor sale în curmezișul negru și încâlcit al rariștii de brazi. Peste puțin, sosirăm în valea lui strâmtă și plină de lumină, dar rămaserăm tustrei, țintuiți pe loc... Pisicuța doar, singură, de mai îndrăzni să înfrunte cu suflet netulburat priveliștea înfiorătoare a vijeliei apelor, să se apropie cu o nepăsătoare obișnuință de marginea neastâmpărată a undelor și să-și ostoiască setea, muindu-și botu-i negru și fin în apa liniștită dintre doi bolovani mărginași...
Huțan se scărpina cu nedumerire și pe sub căciulă, în creștetul capului; Sgribincea, rezemat pe ghioagă și tăcut, se uita în sus și în jos pe cursul pârâului, chibzuind cu ochiul un loc de trecut; eu, cu mâinile la spate, făceam același lucru; dar nici Huțan nu se dumerea, și nici eu, și nici Sgribincea nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi ! Cu așa amețitoare repejune, cu atâta iuțeală de vifor se scobora din prăpăstiile depărtate ale munților și luneca la vale, pe povârnișul înalt al albiei sale, Tazlăul încruntat !... În zadar te-ai fi silit să-ți rezemi ochiul pe lunecarea sclipitoare a undelor... În fuga lor nebună, îți smulgea privirea și, neoprit, ți-o târa fără de voie pe cursul lor vijelios... Iar noianul viforos, izbindu-și apele pe amândouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfrângea spre mijloc spumegând și alcătuia o creastă semeață, ce luneca grăbită spre largul văilor cu sclipiri iuți de raze de soare. Venea Tazlăul de printre dealuri, mânia lui Dumnezeu; venea Tazlăul cu schinare, ca un balaur, vorba lui moș Căpățână...
- Cucoane, zise Huțan, scărpinându-se în creștetul capului și pe sub căciulă, eu chitesc că n-om putea trece dincolo, că ne mătură Tazlăul ca pe-o așchie și t-ei îneca, păcatele noastre, cu cal cu tot.
- Da tu, mă Sgribincea, tot așa chitești ? îl întrebai eu pe acesta.
- Dă, cucoane, de noi ca de noi, că ne lăsăm pe apă la vale și ieșim la mal, că doar îi știm noi moarea (1) Tazlăului; da 'neata n-ai să poți trece, că te prăpădești.
- Ei, și ce-i de făcut atuncea, măi flăcăi ?
- Apoi dă, cucoane, noi chitim, zise Huțan, c-a hi mai ghine să te-ntorci 'neata înapoi la stână și să mai zăbovești acolo păn' s-a mai ostoi mânia apei.
- Apoi asta nu se poate, măi Huțane, că doar eu nu-s suveică s-o dau hâț încolo, hâț încolo... Să trecem cum a da Dumnezeu și pace bună.
- Da te-neci, cucoane, răspunseră amândoi într-un glas.
- Măi flăcăi, ziceți mai degrabă că vă strânge frica-n spate când vă uitați la schinarea Tazlăului și că degeaba vă mai lăudați că-i cunoașteți moarea; iaca, dacă voi vă temeți, căutați-vă de drum înapoi la stână, că eu am să trec singur călare.
* * *
________
(1) moarea = aici: nărav, fire rea
Urmează La Tazlău (4)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !