12.08.2015

PĂRINTELE GHERMĂNUȚĂ (6)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Părintele Ghermănuță (5)

Îmi ascuții privirea, dar nu putui deosebi ce ducea călugărul cu atâta sfințenie și băgare de seamă.
Iar când fu destul de aproape ca să-l pot vedea, mă încredințai, spre marea mea nedumerire, că ținea de o parte și de alta, între degetele-i noduroase și răsfirate ale amânduror mâinilor sale, un soi de tingire de tinichea, mai mult lungă decât largă și plină ochi cu apă...
- Da tingirea asta, îl întrebai eu când fu lângă mine, de unde o găsiși, părințele ? Că de-aici ai plecat cu mâinile goale ?...
- Da nu-i nici o tingire, domnule.
- Da cum nu-i tingire ? Eu o văd că-i tingire ca toate tingirile; atâta numai că-i de tinichea.
- Da nu-i nici o tingire, domnule; ia-i comănacul meu; dă, îl mai facem și noi de tablă câteodată; că dă ! vine vremea fel de fel; poate că ai câteodată nevoie, prin pădure, ba de-o apă, ba de-o mămăligă, și, dacă n-ai în ce, rabzi mult și bine și de sete, și de foame...
- Mare ți-i minunea ta, Doamne ! D-apoi eu nu te-am văzut cu tingirea-n cap, părințele, eu te-am văzut cu comănac ca toate comănacele.
- Așa-i, domnule, da vezi d-ta, i-am scos îmbrăcămintea, că doar nu era s-aduc eu apă cu-mbrăcămintea pe dânsul.
- Bine, părințele, da pozna asta n-am mai văzut-o niciodată !!...
- Nu-i fi văzut-o, domnule, că nu-i fi umblat prin nevoi.
- Bine, da de ce nu iei sfinția-ta în traistă, când pleci la pădure, vreun pahar, vreo tingire ca toate tingirile ?
- Da ce să ne mai încărcăm noi cu atâta tarhat (1), domnule, când ne putem sluji cu comănacul și în loc de tingire, și în loc de pahar ? Suntem bătrâni, domnule, și nu putem duce în spate atâta jăchilă (2).
Logica călugărului îmi închise gura.
- Binecuvântează, părințele, zisei eu, suflând în cruce peste apă și ducând comănacul la gură.
- Binecuvântată fie împărăția Tatălui și a Fiului și a Sf. Duh, amin !...
Băui jumătate de comănac.
- Ei, părințele, ia să plecăm, că-i târziu și zici că schitul e cam departe.
- Cam departe, domnule; da mergeți la schit ?
- Merg, părințele, încotro văd cu ochii; și, fiindcă mi te-ai întâmplat sf.-ta în cale, apoi merg și eu la schit; aș putea să stau acolo câteva zile ?
- Da cum nu, domnule ? Puteți sta și mai mult; puteți sta chiar la mine, dacă vi-i cu voia și vi-ți împăca.
- Da eu mă-mpac cu toată lumea, părințele, și cu sf.-ta simt eu c-o să mă-mpac de minune.
- Apoi bine, domnule; atuncea să plecăm.
Călugărul își puse năframa-n traistă și traista la șold, iar eu aruncai șaua pe spatele Pisicuței și-o închingai. Nu băgasem de seamă, dar când luai pe mână frâul Pisicuței și fu să plec, călugărul stătea gata și mă aștepta, cu comănac pe cap ca toate comănacele.
Și nu mai fu cu putință să mi-l închipui, în urmă, pe părintele Ghermănuță decât cu tingirea-n cap; iată pentru ce, cum scoboram noi la vale, călugărul cu sloboda și eu cu Pisicuța de dârlogi, fără voie, mă bufnea râsul din când în când.
- Râzi de comănacul meu, domnule, văd eu bine !
- Cam așa, părințele, drept ți-oi spune. Cum naiba să-ți vie în minte sf.-tale să faci comănac din tingire și tingire din comănac ! Doar asta nu-i lucru ușor; și, mă rog, egumenul are la știință treaba aceasta ?
- D-apoi că egumenul parcă n-are și el tot așa; și parcă ceilalți vreo nouă, câți mai suntem, n-au și ei, toți, tot așa !
- Bine, dar să faci sf.-ta mămăligă în comănac ?!!
- Ei, domnule, doar mămăliga nu-i lucru spurcat; și, chiar dac-ar fi, cele sfinte nu se spurcă; ș-apoi, ce ți-i c-a fi comănacul de tinichea, ce ți-i c-a fi de hârtie sclivisită ? Îmbrăcămintea-i totul, domnule. Iacă, îmbracă-te d-ta cu rasă și-ți pune un comănac în cap, și să vedem: are să știe cineva că nu ești călugăr ? Tot așa și cu comănacul meu; cine știe că-i tingire ?...
- Dacă are pe deasupra îmbrăcămintea darului !... Nu-i așa ? zisei eu, întrerupându-i cugetarea.
- D-apoi? Se-nțelege, domnule; îmbrăcămintea-i totul...
- Și darul, nimic ?
- Ba a fi el și darul ceva; da parcă darul se vede ? Doar darul îi pentru noi, călugării, nu pentru ochii lumii; pentru ochii lumii, iaca: rasa, comănacul, barba; doar d-ta ești om învățat; n-ai auzit de hoți de codru, care s-au îmbrăcat în straie călugărești, și până nu i-o prins, parc-o știut cineva că-s hoți, ori că nu-s călugări ?...
- Doamne, părinte, Doamne ! Să te-audă mitropolitul vorbind așa, ce mai gherlă (3) ți-ar trânti și ce mai ascultare ți-ar rândui !...
- D-apoi că D-zeu să mă ierte, domnule... zise călugărul, însoțind această reticență de o mare și parcă izbăvitoare cruce.
Și în acest "D-zeu să mă ierte", și în această reticență însoțită de o mare și parcă izbăvitoare cruce, cineva ar fi putut citi o întreagă pagină din istoria inedită a sfântului nostru monahism.
Era, pe vremea aceea, mitropolit fericitul întru pomenire Calinic Niclescu, acel asupra căruia oftigosul călugăr Clement Neculau, profesor de grecește la Academie, trăsese focuri de revolver; dar fie că nu-l nimerise, fie că gloanțele se turtiseră pe paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele măruntului și slăbănogului cap al bisericii, că nu se alese, din toată această dramă călugărească, decât mitropolitul cu spaima, iar Clement cu închisoarea.
- Eu aș socoti, domnule, zise călugărul oprindu-se în drum, să tăiem de-a dreptul devale, că schitu-i cam departe și mă tem c-om înnopta în pădure.
- Să tăiem, părințele, pe unde socoți sfinția-ta; vorba e să ajungem cu lumină la schit.
Călugărul coti la stânga prin desișul fără urmă. Și nu-ți venea să crezi ochilor, când te uitai la părintele Ghermănuță, cu câtă îndemânare șerpuia prin desișul încâlcit al pădurii, cu câtă nesilită ușurință urca și scobora... lăsat pe spate la vale, plecat înainte la deal, părintele Ghermănuță își păstra netulburat centru-i de greutate înlăuntrul bazei sale; și ai fi zis că, în calea lui, suișurile se scoborau și scoborâșurile se suiau, spre a-i face drumul pânză... Și de n-ai fi stat cu privirile înfipte în spatele lui înguste și cafenii, mărunt, subțire și în floarea umbrelor cum era, s-ar fi topit părintele Ghermănuță și s-ar fi mistuit în zarea încâlcită a crengilor, după cum, în văzduhurile amurgului, se mistuie și se topesc unele vedenii de o clipă, întrupate de închipuirea cuprinsă de fiorii pustii ai singurătății... Avea părintele Ghermănuță ceva din firea șopârlei, pe care acum o vezi, acum n-o vezi, și ia-i urma, dacă poți, când vrei să-i pui bățul pe coadă... Și eu cred că pădurile au suflet și, în sufletul lor, dragoste de mamă pentru toate vietățile ce se adăpostesc la umbra ocrotitoare a sânului lor; și fiindcă părintele Ghermănuță pășise demult spre starea de vietate a pădurilor, apoi și pădurea cu brazii săi uriași, cu vânăta încremenire a stâncilor sale, cu așternutu-i moale și ruginiu de foi uscate și seci, cu neagra și frageda putrejune a vreascurilor sale, părea cuprinsă de clipa vie a unui fior de ocrotitoare dragoste în calea grăbită și sub pașii mărunți ai părintelui Ghermănuță... Sub mersul său ușor nici vreascurile nu trosneau, și nici așternutul moale și ruginiu de foi uscate și seci nu foșnea sub lunecarea-i cotigită de șopârlă mlădioasă; țesătura deasă a crengilor împânzite păstra totdeauna o spărtură îngustă, prin care părintele Ghermănuță se strecura ca suveica printre ițe; iar când firul subțire și cafeniu al persoanei sale se alătura pe lângă grosimea seculară sau luneca prin dreptul înălțimii amețitoare a vreunui brad încremenit pe temeliile sale, părintele Ghermănuță se mistuia, pentru o clipă, ca sorbit, ca înghițit parcă de trunchiul mohorât al uriașului codrilor... De câte ori nu-l prăpădeam din ochi și de câte ori nu-l vedeam, iarăși, pe părintele Ghermănuță înfiripându-se în zare, ca izvorât, ca răsărit, ca ieșit parcă la lumină, cu comănac și cu rasă cu tot, acum de sub scoarța sură a vreunui fag, acum din trupul ciuntit al vreunei frânturi sau al vreunui crâmpei rămas în picioare, pe urma unui brad răsturnat alăturea de vreme sau de vijelii !...
- Bine, părinte, da stai mai încet, că-i valea mare și eu nu pot scoborî așa de iute cu iapa de dârlogi...
Și biata Pisicuță, zgârcindu-și picioarele de dinapoi, lungindu-și gâtul după frâu și înțepenindu-se pe picioarele întinse de dinainte, luneca de multe ori de-a săniușul pe luciul foilor, ca pe un ghețuș, când valea scobora prea repede.
Părintele Ghermănuță se oprea un minut, mă aștepta și iarăși o pleca la vale... Ai fi zis că se prăpăstuiește în neștire, ca sorbit de adâncimi, și te așteaptă să-l vezi, la fiecare pas, mistuindu-se în umbră ca o vedenie născocită de frigurile închipuirii...
Cu vai-nevoie mă țineam de dânsul cât colea.
Puțin mai avea soarele până ce să scapete dincolo de piscurile depărtate și neguroase ale munților din urma noastră, când ieșirăm la limpeziș în valea largă a Nichitului.
Încălecai, spre a mă putea ținea mai aproape de părintele Ghermănuță.
Cât prindeai cu ochii spre răsărit, între munți de o parte și între munți de alta, pârâul Nichitului curgea grăbit și limpede, acum printre fânețe înflorite, acum printre lunci tinere de mesteacăni, de sălcii sau de arini, acum printre prundișuri întinse și sterpe de mozaic cu multe fețe; iar razele soarelui ce cădeau pieziș pe crestele fugătoare ale undelor lui îi dădeau înfățișarea cotigită a unei nesfârșite cordele late de mătase moale, cu schimbătoare sclipiri de aur...
Amurgul începuse a se ridica din adâncuri... iar între piscurile înalte ale munților, ce se răsfățau încă în pulberea de lumină roșiatică a celor din urmă raze ale apusului, văile tupilate întunecau priveliștea, ca atâtea pete imense de umbră viorie... Din adâncimi, din înălțimi, din taina pădurilor, din întunericul codrilor, din văzduhuri, de pretutindeni, glasurile prelungi ale serilor de munte se ridicau treptat a liniște și a odihnă... Și, încet, încet, se strângeau toate și toate adormeau pe rând; și tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de câine, un sunet de talangă, un glas de bucium... Numai pârâul, mânat cu grăbire în calea lui fatală de o putere nevăzută, mai însemna, în amorțirea universală, eterna mișcare a vieții în vinele adormite ale lucrurilor... Departe, foarte departe, la răsăritul din fața noastră, spre gura largă a văii, sclipea încă ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pământ... era cea de pe urmă rază de lumină, ce cădea rătăcită și pieziș din depărtările apusului pe luciul metalic și înalt al turnului de la biserica schitului; iar când această stea se mistui și se stinse în umbra pământului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului... Era luceafărul de seară...

* * *

________
(1) tarhat = bagaj
(2) jăchilă = povară
(3) gherlă = carceră, închisoare

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !