07.08.2015

PĂRINTELE GHERMĂNUȚĂ (4)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Părintele Ghermănuță (3)

Totuși de la o vreme se sfârși cu râsul și ochii mei rătăciți căutau în jos spre iarbă... Parcă era un făcut: multe din buruienile ale căror nume sucite îmi rămăseseră în minte de la doctor se înfățișau privirilor mele; numai Oxallis acetosella părea că-și pusese pe cap chitia dracului...
Ce-mi folosea mie, de pildă, că Geum montanum îmi aținea calea cu florile sale galbene și mari ? Ce mă încălzea pe mine că Potentilla aurea își răsfăța sub ochii mei florile sale portocalii ?... În zadar Campanula abietina se uita la mine cu ochi albaștri și limpezi; în zadar Cortusa matthioli scânteia roș în calea mea... Și dacă Impatiens noli tangere îmi păienjenea drumul cu trunchiul său zvelt și răsfirat, apoi nu făcea aceasta decât ca să-și bată joc de mine — pentru ca, adică, să-mi arunce în nas toate semințele sale, de îndată ce m-aș fi atins de una măcar din păstările ei !... Hedysarum alpinum și Dryas octopetala aveau aerul să-mi dea de veste că mă aflu pe piscuri de munți vecine cu cerul; iar Aconitum napellus și Aconitum moldavicum, cu ochi albaștri închiși, întindeau posomorâți parcă spre mine potirul lor cu venin; numai Papaver alpinum, cu fața lui albă și oftigoasă, mă îndemna să mă culc și să dorm, având aerul de a căuta să mă încredințeze că somnul ține de foame...
Și de-aș fi fost măcar cine știe ce mare filozof grecesc ! Aș fi mâncat, fără multă vorbă, cucută sau ceapa ciorii și, scurt, aș fi pășit fie ad inferos (1), fie la nemurire; m-aș fi mulțumit chiar cu smerita glorie a lui Pythagoras, care mânca bob și născocea table de socoteli... dar așa ! !... Eu, simplu muritor din timpul meu !... Cel mult dacă Atropa belladonna, aliter (2) mătrăguna, își mai deschidea, cu dragoste, în calea mea, brațele sale albe de femeie vicleană...
Și când mă gândeam eu că, tot împreună cu marele, dar micul și vânjosul meu naturalist, și tot cu plăpânda și eterica sa jumătate, și tot cu Bijucă cel mic, flocos și alb, sub privirile iscoditoare ale lunii pline, ce-și cumpănea, în miez de noapte, mersu-i înalt deasupra văcăriei Mânăstirii Neamțului, mâncasem, în lipsă de pâine, și cu o foame pantagruelică, sardele de cutie cu mămăligă caldă ! Și când, mai ales, îmi aminteam că, mai pe urmă cu câțiva ani, doamna naturalistă, din fundul unui molatic fotoliu de București, mă încredința că niciodată nu ospătase mai cu deliciu decât atunci !...
- Ș-apoi, ce odihnă sfântă ! adăugam eu cuprins de melancolia părerilor de rău, ce dulce dormeam noi cu toții, înmormântați într-o moale și îmbălsămată căpiță de fân răsfirată ca saltea, sub privirile mângâioase ale stelelor !! Cu ce farmec negrăit eram legănați de simfoniile tăcerii adânci, întrerupte în răstimpuri de țârâitul depărtat al greierilor de noapte !!... Și era așa de frig... și era așa de cald !...
- Desigur... desigur... observa ea rar și gânditor, cu privirile pierdute parcă în depărtările altor lumi, desigur că trecutul e un frumos apus de soare... și când te gândești că, de nicăieri, o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorâți ai vieții !...
Și, întrerupându-se, ridica spre podele ochii ei adânci și umezi...
- De ce ? o întrebam eu cu glas mișcat și cu privirile pierdute în lumea privirilor ei, de ce am jeli numai soarele ce apune și n-am nădăjdui și în soarele ce va să răsară ?... Oare, dacă o frunză se scutură, o altă frunză mai plină de viață nu răsare la loc ? Și dacă o floare se vestejește, oare altă floare nu reînvie mult mai strălucitoare în primăvară ?...
Întorcea molatic capul spre mine și mă privea cu zâmbet amar.
- Crezi încă în primăveri și în răsărituri de soare, în frunze care renasc și în flori care reînfloresc ? Desigur... desigur... ești un om fericit !
- Cred, cel puțin, că, în putrejunea din care suntem alcătuiți, este și ceva etern...
- Și acel ceva ? ...
Îi sărutam mâna și plecam.
......................................................................................
Ei bine, când mă gândeam la toate acestea, mă apuca amețeala; și mă uitam, în toate părțile, pe jos, după Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu; sau, cum s-ar zice, după măcrișul iepurelui; dar măcrișul iepurelui își pusese pe cap chitia dracului.
Mă hotărâi să-mi fur căciula ca țiganul. Așezai șaua la rădăcina unui brad, așternui mantaua, mă lungii cu fața-n sus și mă hotărâi să-mi închipui că nu mi-e foame... Ți-ai găsit ! Avea Pisicuța un așa talent la ronțăit iarba și la ucis între dinți vârfurile tinere și fragede ale crengilor, încât îți lăsa gura apă.
Deodată, Pisicuța se opri din păscut și, cu un smoc de iarbă înflorită ce-i atârna afară din bot, se uită țintă și speriată, oarecum, la deal...
"Vreo dihanie !..." îmi fulgeră mie prin minte. Și punând mâna pe revolver, mă sculai iute și drept în picioare. Un călugăr scobora încet, pe potecă la vale, cu o mare și umflată traistă la șold.
"Mântuirea ta prin tine, Israele" cugetai eu întorcând cam pe dos versetul biblic, ceea ce, potrivit împrejurării, însemna că mântuirea mea stătea în traista umflată de la șoldul călugărului.
- Blagoslovește, părințele, și cale bună, zisei eu, când călugărul fu în dreptul meu.
- Mulțumim d-voastră, domnule, mulțumim d-voastră, Domnul !...
Și îndreptându-și spre mine fața-i palidă și slabă, mă privi smerit și sfios, strângându-și îngrijit, cu degete aspre, noduroase și tremurătoare, rasa la piept.
- Îi fi ostenit, părințele; vii de departe ? Ia mai șezi colea oleacă, de te hodinește.
Și-i arătai spre locul unde șezusem eu lungit cu capul pe șa.
- Mulțumim d-voastră, domnule, mulțumim d-voastră, îngână el pe o notă oarecare din pisaltichie, răsfirându-și pe piept degetele ruginite ale stângii sale, iar cu dreapta netezindu-și sfios și smerit de sus în jos barba-i sură și încâlcită; dar ne-am grăbi, că suntem cam de departe, încheie el, înclinându-se cu oarecare evlavie înaintea mea.
- Da ia șezi; c-un ceas mai devreme ori c-un ceas mai târziu, n-o să fie mare treabă; șezi !
Mă pusei jos, se puse și călugărul.
- Vii de departe?
- Tocmai din fundul Ciungului, domnule.
- Ești de pe la vreun schit din apropiere, nu-i așa ?
- Tocmai de la Nichit, domnule.
- Da ce ? Nichitul e așa de departe de aici ?
- Apoi tot a mai fi cale ca de-o jumătate de zi.
- Și după ce-ai fost sfinția-ta tocmai prin fundul Ciungului ?
- Apoi după oleacă de bureți; ia mai uscăm și noi pentru iarnă, că, dă, cu de-aiste ne mai ținem și noi viața.
- Ș-apoi tocmai prin fundul Ciungului după bureți ?
- Apoi nu sunt mai pe-aproape, că-i culeg țigancele, de-i duc la târg.
Și umblam cu vorba împrejurul trăistii călugărului, cum umbla vulpea împrejurul gărăfii cu mâncare a cocostârcului (3).
- Da nu mi-i vinde și mie vreo câțiva dintr-înșii, dragă părințele ?...
- Da, mă rog, poftiți, iaca; se grăbi să zică călugărul, scoțând traista din gât și punându-mi-o dinainte; iaca, luați cât vă trebuie, că eu mă pot duce să-mi mai culeg alții și în altă zi.
Și fața călugărului se însenină de bucurie la ideea că poate își răscumpărase pielea cu prețul a câțiva bureți.
Ce bureți !... erau niște hribi arămii, fragezi și mici, de-ți venea să-i mănânci de cruzi.
- Apoi, dacă-i așa vorba, părințele, ia să facem noi colea un foc ca acela și să-i tragem o față de mâncare, să se ducă vestea. Trebuie să știi, dragă părințele, că-s rupt de foame; vin și eu cam de departe ș-am rătăcit pe meleagurile aistea ale sfinției-tale; de-aseară n-am pus nimic în gură.
Și în toată această păcătoasă și nevoiașă stare de lucruri, nota epică nu lipsea...
Astfel, când iscusitul meu călugăr, cu un amânar de oțel în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute și negre ale unei cremene reci un izvor de scântei luminoase și când, mai ales, din frunzele uscate și îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru și înădușit, mi se păru că stă în fața mea Achates (4), cel mai mare meșter al vechimii în scăpărat cu amânarul și cel mai iute și îndemânatic alcătuitor de focuri din vreascuri și din frunze uscate al vremurilor de demult... Și cât pe ce să zbor pe aripile nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzătoare și gălbii și cât pe ce să înfiripez, din stâncile împrejmuitoare mie, o lume de monștri aeroceraunici (5), care, din fundul negru al umbrei pădurilor, m-ar fi privit cu ochi încruntați și ar fi rânjit fioros la mine cu gingini vinete și goale !...
Și vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jăratic și hribii nu fuseseră puși încă pe rug, și eu mai că suflasem în gând aproape toate ciupercile din traista călugărului...
Și de cumva, pe lângă șoaptele tainice și înalte ale vântului cu frunzele, pe lângă murmurul etern al apelor străvezii cu pietrele peste care curg și trec în calea lor fatală, pe lângă orchestrația aeriană și plină de farmec, pe care o alcătuiesc, în miezul înflăcărat al zilei, muzicanții înaripați și fără de număr ai lui D-zeu, pe lângă atâtea melodii ale văzduhului, izvorâte de pretutindeni din nevăzute harfe eoliene, mai adaugi și "hangul" unison, pe care-l ține, cu glas înalt de trișcă crăpată, sfârâitul hribilor pe cărbuni, apoi vă pot încredința că muzică mai serafimică n-ați auzit !... Și eu cred că, dacă simfoniștii clasici ai vremurilor noastre n-au atins încă nici unul culmea meșteșugului lor, apoi aceasta nu se datorește decât împrejurării că nici unul din ei n-a mâncat ciuperci fripte la umbra pădurilor!

* * *

________
(1) ad inferos = în Infern
(2) aliter = altfel spus (lb.latină)
(3) cum umbla vulpea... = aluzie la fabula ”Vulpea și barza” de La Fontaine.
(4) Achates = Personaj din Eneida de Vergiliu; prietenul devotat al lui Eneas
(5) aeroceraunici = cuvânt creat din aer + cer, deci provenind din aer și din cer

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !