24.07.2015

SPRE NICHIT (5)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Spre Nichit (4)

Şi cum şerpuia poteca la deal, după cum îi venea la îndemână, faţă de îndoiturile largi ale pământului de sub dânsa, tot aşa şi Pisicuţa şerpuia la pas, suflând des şi opintindu-se din greu când drumul suia mai pieptiş. Brazii suri şi neclintiţi, cu trunchiuri netede şi goale, se ridicau încremeniţi şi drepţi până la înălţimi ameţitoare; iar din bolta ciuruită de umbra neagră-verde, alcătuită de crengile lor îmbrăţişate sus de tot, ca prin o sită deasă, se cerneau în liniştea largă a pădurilor picături de cer albastru; şi fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni.
De jur-împrejur, privirea ţi se oprea pe fundul pădurii, ca pe un zid de umbră depărtat; ai fi zis că te afli sub o imensă boltă de templu sprijinită de mii de coloane, din înălţimea căreia cu greu mai străbătea înlăuntru lumina ogivală (1) a cerului. Cheptănuşii mici şi negri cu gulere roşii şi verzi lunecau în spirale tăcute şi iuţi pe trunchiul arborilor în sus; veveriţe negre şi roşii, cu cozi stufoase şi lungi, din încheietura înaltă a unei crengi, îşi cumpăneau zborul spre copacul dimpotrivă; ciocănitori şi ghionoaie (2) cu pliscuri de oţel tocau în arbori şi pădurea largă răsuna a sec... Peste creştetul înalt al brazilor luneca vântul ca un râu nevăzut şi, tăindu-se în frunza lor ascuţită, trimitea până-n depărtare tânguioase şi prelungi glasuri de orgă. Din toate părţile tăcere solemnă, de pretutindeni linişte sfântă...
...Şi de la deal un român, c-o traistă-n băţ, scobora la vale pe poteca strâmtă.
- Bună ziua şi cale bună, prietene, zisei eu când fu în dreptul meu.
- Mulţumim dumilor-voastre, domnişorule, răspunse el uitându-se cam sfios la mine.
- Da ce ai în traistă ?
- Ia, vreo doi chitici de păstrăv, să iertaţi, îngăimă el luându-şi căciula din cap.
- Şi-i aduci de departe ?
- Tocmai de pe Asău, domnişorule.
- Şi unde-i duci ?
- Apoi, dă, unde putem şi noi; ia, mai prindem şi noi câte o para, două, pentru cele nevoi.
- Vasăzică ţi-s de vânzare ?... ia să-i văd.
Şi românul scoase din traistă vreo zece păstrăvi, tot unul şi unul de mari.
- Ce să-ţi dau pe ei ?
Şi fiindcă o manta lungă şi o pălărie mare ieftineşte de multe ori marfa în pădure:
- Apoi, dă, domnişorule, cât v-a lăsa inima...
- Nu; cât ceri ?
Românul se uită lung la mine...
- Ia, vreun leu de parale, dacă vi-i cu voia dumilor-voastre.
Scosei doi lei şi-i dădui românului, care rămase nedumerit.
- Acuma, fă cumva, te rog, şi mi-i înşiră pe-o smicea (3), ca să-i pot duce.
Românul scoase iute un briceag, tăie o crenguţă subţire de brad, o curăţi, o ascuţi la un capăt şi-mi înşiră păstrăvii pe ea, vârându-le-o prin urechi la fiecare.
- Apoi, foarte mulţumesc şi mergi sănătos, prietene, zisei eu, dând călcâie Pisicuţei la deal.
- Să mergeţi sănătoşi şi foarte mulţumim, răspunse românul plecând la vale.
Şi mergeam ducându-mi prânzul înşirat pe nuia.
Când soarele fu la amiază, chibzuii un loc în pădure mai la o parte şi-i aşezai lagărul (4) meu de zi. Cu prilejul acesta, mă încredinţai că nu eram tocmai lipsit de oarecare talente culinare... înjghebai iute un foc mare, spintecai şi curăţii păstrăvii pe dinlăuntru, îi înşirai pe o ţiglă (5) cât toate zilele de lungă şi, în mai puţin de jumătate de ceas, prânzul meu fu gata; scosei nişte pâine uscată ce mai rămăsese în desagi - sarea şi piperul nu-mi lipseau - şi, peste altă jumătate de ceas, mai leneş decât un derviş (6) şi mai moale decât un boa-constrictor (7), stăteam lungit la umbră, cu capul pe desagi... E aşa de uşor să fii fericit !... cu condiţia numai ca să nu schimbi înţeleapta ta nebunie pe nebuna înţelepciune a celor cuminţi.
Toate ca toate, dar încotro apuci când poteca se desface înaintea ta ca o caracatiţă cu picioarele împrăştiate pretutindeni sub desişul pădurii, şi, mai cu seamă, ce te faci când soarele, prea grăbit parcă, se pleacă la vale, dincolo de piscurile munţilor dimpotrivă şi te lasă în voia umbrelor, care dau chioare peste tine ?... Mă oprii la o răspântie, pe un gheb al muntelui şi, după o scurtă chibzuire, apucai la vale, pe una din poteci, care mi se păru mai umblată. Nu înnoptase încă de tot, când întâmplarea mă scoase mai la limpeziş şi norocul mă făcu să dau peste o aşezare omenească, despre care nu-ţi puteai, deocamdată, da cu socoteala, cam ce ar căuta şi ce rost ar avea pe locurile acelea... O casă mică, cu înfăţişare destul de curată pe dinafară, cu prispă pe dinainte, acoperită cu scânduri, împrejmuită cu un gard de răzlogi şi, în ograda strâmtă, pe cât puteai deosebi prin umbră, câteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba şi nişte tufe mai mari la o parte, care puteau prea bine să fie de cartofi. Şi fiindcă dinlăuntru licărea prin fereastra jumătate de sticlă, jumătate de hârtie, o lumină slabă spre afară, descălecai şi începui a bate cu pumnul într-un răzlog al gardului, care se cutremură şi răsună a sec. Uşa casei se deschise şi, pe fundul de lumină slabă al privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei.
- Da cine-i acolo ?... Cine bate ? întrebă ca de departe cu un glas stins, care totuşi se silea să fie ascuţit şi înţepat.
- Cine să fie ?... Ia eu, om bun, dragă jupâneasă; am rătăcit drumul şi m-a apucat noaptea aici; te rog să mă primeşti să mân la dumneata până dimineaţă.
Şi fiindcă femeia păru că stă pe gânduri:
- Da, ia poftim, te rog, mai încoace, adăugai eu.
Femeia veni lângă gardul nu tocmai nalt şi, fără să zică nimic, mi se uita în faţă de aproape, lung şi cercetător; apoi ridică în sus un cerc de gânj (8), ce îmbrăţişa doi pari alăturaţi ai gardului de răzlogi, şi împinse în lături şi târâiş o poartă lungă, tot de răzlogi.
- Bună vremea şi bine-am găsit, zisei eu intrând pe poartă cu Pisicuţa de dârlogi.
- Mulţumim d-voastră, răspunse ea dând poarta la loc, numai nu prea avem loc de mas, adăugă ea venind în urma mea.
- Pentru oameni buni este loc, dragă jupâneasă, şi într-o găoace de nucă: vorba e să trecem noaptea cum om putea.
Luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţei şi le pusei pe prispă; iar pe ea o legai, deocamdată, de un răzlog al gardului.
Când intrai în casă, mă încredinţai că, în adevăr, loc de mas nu prea era... Toată lungimea peretelui din fund, dacă lungime s-ar fi putut numi, era prinsă de o laviţă îngustă, care-şi arăta pe alocurea goliciunea-i unsuroasă de sub spărturile largi ale unui lăvicer vechi, cu care, chipurile, era acoperită; după uşă o cofă cu apă; de la marginea de deasupra a ferestrei până la încheietura dinspre uşă a peretelui, o scândură scurtă, scorojită şi îngustă se cumpănea, în chip de poliţă, pe două cuie lungi de lemn; pe poliţă, câteva hârburi vechi şi afumate, iar printre hârburi, fărmături uscate de mămăligă oacheşă; în colţul dimpotrivă şi sprijinit pe un pop de brad, se ridica un horn mic cu vatră rece, pustie şi fără cenuşă, iar pe vatră clipea, mijind, un capăt de lumânare de seu într-un poponeţ de lut...
Ș-atâta tot.

* * *

________
(1) ogivală = în formă de arcadă specifică arhitecturii gotice (ogivă) 
(2) ghionoaie = pasăre din familia ciocănitorilor
(3) smicea = ramură tânără, subțire și flexibilă
(4) lagăr = aici: tabără, popas
(5) țiglă = frigare lungă de lemn
(6) derviș = călugăr musulman
(7) boa-constrictor =șarpe tropical, carnivor și neveninos, lung de câțiva metri, care-și ucide prada înainte de a o înghiți încolăcindu-se în jurul ei și sufocând-o
(8) gânj = nuia foarte flexibilă trecută prin foc și apoi răsucită, care se folosește ca frânghie

 clic pentru Spre Nichit (6) !