20.07.2015

SPRE NICHIT (3)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Spre Nichit (2)

Când mă deşteptai, soarele păşise de mult peste meridiană şi umbrele luncii, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lungindu-se, încet spre răsărit; căldura zilei era covârşitoare şi nu îndrăznii să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră şi verdeaţă; cel mult dacă, amândoi, eu şi Pisicuţa, ne desfătarăm ca doi fericiţi, mai bine de o jumătate de ceas, în undele albăstrii de cristal rece şi curgător ale Bistriţei; iar în timp ce eu, după baie, uşuram desagii de ultimele merinde, Pisicuţa scotocea şi ea, pe ici pe colea, iarba rămasă prin îndoiturile mai adâncate şi mai umede ale poienii.
Când soarele fu la trei părţi din drumul său pe ceruri şi sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate şi viorii ale Munţilor Calului, aruncai şaua şi desagii pe spatele Pisicuţei, încălecai, suii dâmbul şi apucai drumul de coastă, ce taie spre miazăzi.
Nu ştiu cum vor fi alţii; cât despre mine, ştiu atâta, că pierd măsura timpului, de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când, adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor. Şi soarele poate prea bine tivi cu aur marginile rupte ale nourilor, ce se întind în fâşii lungi deasupra apusului său; poate prea lesne stăpânitorul zilei să dispară în noianul de flăcări, ce se aprinde pe hotarele dintre amurgul nostru şi aurora altor lumi; umbrele se pot ridica din adâncuri şi pot arunca linţoliul lor mohorât peste zările fără sfârşit ale răsăritului; chiar vârful pălăriei mele, suit pe picioarele de umbră deşirată ale Pisicuţei, îşi poate trimite chipul său boţit din ţara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăţia trandafirie şi depărtată a zorilor... Făptuitorul a toate îşi poate, mult şi bine, învârti ca o sfârlează între degete universul său întreg în golul orb al adâncurilor, toate se pot... Sufletul meu singur nu e în stare să audă şi să priceapă scârţâitul fantasmagoric, cu care timpul întoarce, din fundul veşniciei, cheia colosală şi ruginită a Făptuirii... Iată pentru ce, cum mergeam eu pe spatele Pisicuţei ca un sac umplut cu gânduri, nu prinsei de veste nici când soarele scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă, nici când munţii de pe dreapta mă înmormântaseră în umbra lor posomorâtă, nici când luceafărul de seară îşi ţintuise în negrul albăstriu al cerului chipul său viu de lumină scânteietoare, nici când "regina nopţii moartă" pe năsălie de nouri albi începuse a pluti pe căile deşerte ale umbrelor înalte... Mă oprii în drum şi căutai împrejur... tăcere, noapte şi pustiu... Cel mult, dacă de prin cositură câte un greier rar mai ţârâia a noapte şi a târziu... Totuşi, mi se păru că, de pe dreapta, străbate, din desimea neagră a pădurilor, până la mine, pâlpâitul depărtat şi roşiatic al unei flăcări înghiţite în răstimpuri de întunericul des al nopţii... Într-acolo făcui din frâu Pisicuţei chip să apuce, şi într-acolo apucă şi ea. După puţin, izbutii să ies pe pipăite din desişul încâlcit al pădurii în luminişul unei poieni, în care, pe cât putui, deocamdată, deosebi din depărtare, trei oameni trebăluiau nu ştiu ce împrejurul unui foc; un câine se însărcina să-mi vestească sosirea şi, sculându-se iute de unde stătea - se vede - lungit, se repezi, lătrând furios, înaintea Pisicuţei şi năzui s-o apuce de bot; dar Pisicuţa ridică capul şi câinele muşcă aerul; încercă s-o atace pe la spate, dar o copită cu măiestrie şi la timp îndreptată împotriva încăpăţânatului duşman îl făcu să se rostogolească schiolălăind, şi cu aceasta să înceteze şi ostilităţile. Eram acum lângă foc şi lângă oameni, care se pregăteau poate să vină în ajutorul câinelui lor.
- Bună vremea, oameni buni, zisei descălecând şi adresându-mă îndeosebi unui moşneag lung, verde şi drept, care, stând în picioare, scurgea dintr-un ceaun apa clocotită, în care fiersese nişte drele(1) şi nişte urechiuşi (2).
- Mulţumim d-voastră, răspunse el scurt, aproape fără a mă privi şi rostogolind într-o mare strachină de lut drelele şi urechiuşile fierte, din care ieşeau aburi fierbinţi. Na, măi Ghiţă, şi ia vezi şi tu de mămăligă, zise el, dând ceaunul unuia dintre flăcăuani. Şi tu, măi Ţâlică, ia mai închipuie nişte uscături pentru noapte.
Şi până ce Ghiţă să aşeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe(3), într-o baie de flăcări, până ce Ţâlică să vină târând după el o întreagă pădure de vreascuri şi de uscături, eu luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţei şi o priponii de un ţăruş, mai deoparte în largul poienii.
- Iaca aşa, moşule, zisei eu, venind lângă bătrân, cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale.
- Voia la d-voastră, domnişorule, răspunse moşneagul, scoţând din nişte desagi, ce stăteau mai deoparte, o căpăţână de usturoi şi pregătindu-se a-i ucide căţeii într-o scăfiţă (4) de lemn, cu o piatră lungăreaţă, groasă şi rotundă ca un pisoi (5). Dar, dacă nu vi-i cu supărare, încotro mergeţi d-voastră la vremea asta şi pe locurile aistea, domnişorule ?
- Drept să-ţi spun, moşule, aş putea să-ţi spun de unde viu, dar unde mă duc mai bine ai putea să ştii d-ta sau Cel-de-Sus.
Moşneagul se opri un moment din curăţit căţeii de usturoi şi mă privi nedumerit, fără să-mi răspundă.
Apoi adresându-se lui Ghiţă:
- Ia vezi, măi Ghiţă, de cea mămăligă şi-o fă mai mare; şi tu, măi Ţâlică, ia vezi de vreo două brazde mai zvântate să facem un aşternut pentru dumnealui.
- Mulţumesc, moşule, mulţumesc; o să împărtăşesc şi cina şi o să dorm şi pe aşternutul d-tale; dar, dacă nu te superi, ai putea să-mi spui cum te cheamă şi de unde eşti ?
- Apoi, domnişorule, noi suntem tocmai de pe lângă Orăşa şi mie-mi zic Alisandru Coşofleaţă. Am venit aici după oleacă de iarbă pentru vitişoarele noastre, că pe la noi nu s-a prea făcut vara asta, şi-i scumpă de tot.
- Şi flăcăuanii sunt băieţii d-tale ?
- Ai noştri, domnişorule, şi mai sunt acasă vreo cinci mai mărunţei !...
- Să-ţi trăiască, moşule; d-apoi ştii că te ţii bine ? Ai şi mai mărunţei ?...
- Apoi dă, dacă dă D-zeu, ce să facem ?
- D-zeu ştie ce face, moşule, dă cui trebuie şi cui poate.
- A hi, domnişorule, răspunse moşneagul, muncindu-se şi izbutind, în sfârşit, să ucidă cu pisoiul un căţel mai îndărătnic de usturoi. Ş-apoi toate ar hi cum ar hi, dar ne mănâncă angaralele (6) , că tare s-o mai înmulţit de la o vreme încoace. Îi greu de tot, domnişorule, încotro te întorci.
- Ce să faci, moşule ? La lume subţire, nevoi multe.

* * *

________
(1) drelă = ciupercă comestibilă de forma unui cornet sau a unei urechi, care crește pe trunchiul unor arbori
(2) urechiușă = denumire dată mai multor specii de ciuperci
(3) cujbă = bucată de lemn bifurcată la capăt, care se fixează în pământ sau într-un zid și de care se leagă sau se atârnă, cu un lanț, ceaunul deasupra focului.
(4) scăfiță = strachină mică
(5) pisoi = aici, pisălog de zdrobit usturoi
(6) angarale = în evul mediu, în Moldova și în Țara Românească,  nume generic dat obligațiilor în muncă impuse țărănimii; azi cuvântul se folosește cu sensul de greutate materială, necaz, belea.

Dă clic pentru Spre Nichit (4) !