22.07.2013

MICUL PRINȚ Cap.1

de Antoine de Saint Exupéry

Dedicație

Lui Leon Werth

Cer iertare copiilor că am dedicat această carte unui adult. Am o scuză serioasă: omul acesta este prietenul meu cel mai bun din lume. Mai am o scuză: omul acesta are darul să înțeleagă totul, până și cărțile pentru copii. Am și o a treia scuză: omul acesta locuiește în Franța și suferă de foame și de frig. Are atâta nevoie de mângâiere ! Dacă toate argumentele mele nu sunt totuși suficient de convingătoare, atunci țin să dedic această carte copilului care a fost odinioară. Cei mari au început și ei prin a fi copii, cu toții. (Prea puțini, însă, mai păstrează această  amintire.)

Îmi corectez, deci, dedicația, astfel:

Lui Leon Werth, pe când era un baiețaș de-o șchioapă


Micul prinț

micul-print-1
Micul prinț (1)

 I

Pe când aveam șase ani, am descoperit o ilustrație minunată, într-o carte despre lumea pădurilor virgine, intitulată "Întâmplări adevărate". Ilustrația reprezenta un șarpe boa care înghițea un mic animal sălbatic. Iată copia acelui desen.

În carte se dădea următoarea explicație: "Șerpii boa își înghit în întregime prada, fără să o mestece. După aceea cad în amorțire și dorm timp de șase luni, cât durează digestia".
M-am gândit atunci îndelung la viața aventuroasă din junglă și am reușit să fac, la rândul meu, cu un creion colorat, primul meu desen. Desenul meu numărul 1 era așa :
micul-prinț-primul-desen
Micul prinț. Primul desen

Le-am arătat oamenilor mari capodopera și i-am întrebat dacă desenul meu îi sperie.
Ei mi-au răspuns:
- De ce să te sperii de-o pălărie ?
Desenul meu, însă,  nu reprezenta o pălărie, ci un șarpe boa care digera un elefant. Am desenat atunci șarpele boa văzut pe dinăuntru, pentru ca astfel să fie și pe înțelesul oamenilor mari. Ei au întotdeauna nevoie de explicații. Desenul meu numărul 2 era așa:
micul-print-al-doilea-desen
Micul prinț. Al doilea desen

Oamenii mari m-au sfătuit să las încolo desenele cu șerpi boa, văzuți fie pe dinăuntru, fie pe dinafară, și să-mi văd mai bine de geografie, de istorie, de aritmetică și de gramatică. Așa s-a făcut că am părăsit, la vârsta de șase ani, o strălucită carieră de pictor, descurajat de nereușita cu desenul meu numărul 1 și cu desenul meu numărul 2. Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, și e obositor pentru copii să le tot dea explicații peste explicații.
Astfel că a trebuit să-mi aleg altă meserie și am învățat să pilotez avioane. Am cutreierat astfel aproape întreaga lume. Iar geografia, ce e drept, mi-a fost de mare ajutor. Învățasem să disting dintr-o singură privire China de Arizona. Lucru foarte folositor pentru cine se rătăcește în timpul nopții.
Viața mi-a oferit astfel o mulțime de ocazii de a cunoaște o mulțime de oameni serioși. Mi-am petrecut multă vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut îndeaproape. Fapt care, însă, nu m-a făcut să am o mai bună părere despre ei.
Dacă întâlneam pe câte cineva care-mi părea mai cu scaun la cap, îl puneam la încercare cu ajutorul desenului meu numărul 1, pe care îl purtam mereu cu mine. Voiam să mă conving că avea într-adevăr o minte  pătrunzătoare. Numai că răspunsul era mereu același: "E o pălărie". Atunci eu nu-i mai vorbeam nici de șerpii boa, nici de pădurile virgine, nici de stele. Ca să fiu pe înțelesul lui, stăteam de vorbă despre bridge, despre golf, despre politică și despre cravate. Iar omul era încântat că făcuse cunoștință cu o persoană atât de rezonabilă ca mine.

* * *