de Barbu DelavranceaUrmare la Domnul Vucea (1) |
| Domnul Vucea (2) |
Și spunea c-o să mă scrie d-a dreptul în clasa a treia.
Mă deșteptă.
Tresării. Îmi tâcâia inima.
Și-mi zise:
– Să nu-ți fie frică. Să spui tare și deslușit.
– Tare... da...
Și nu vedeam înaintea ochilor de frică.
– Și deslușit.
– Să nu tremuri.
– Să nu tremur...
Și mie-mi clănțăneau dinții în gură.
Mă îmbrăcai; mă spălai cu apă rece; mă încălțai cu niște pantofi noi; mama mă pieptănă și mă sărută pe frunte, așa că o pricepui... "Să nu-ți fie frică, să nu mă dai de rușine"...
Știam eu în câte feluri săruta mama: altfel de eram bolnav, altfel când o ascultam, altfel când învățam lecția, altfel de plângeam și voia să mă împace, și cu totul altfel mă sărută când mă trimise la Școala domnească.
Pe drum, bonca-bonca, mă împiedicam de toate pietrele. Inima îmi zvâcnea cum îmi zvâcnea când alții se încercau să-mi ia zmeul de coadă.
Și tocmai departe, dincolo de S-tu Ștefan, frate-meu se opri și-mi zise:
– Aici e școala.
Școala !...
Mi se opri răsuflarea. Făcui ochii mari. Nu-mi venea să crez. Aceea să fie Școala domnească ? Niște case lungi, pitici și dărăpănate. Dar n-avea porți înalte de fer, căci n-avea de loc. În fața școlii, o veche pivniță, plină cu gunoi; în jurul ei, o curte mare cu bălării.
Așa case văzusem și eu.
Frate-meu mă lăsă în curte. O sumedenie de copii țipau, se zbenguiau, săreau într-un picior la șotron, se jucau cu sâmburi de roșcovă și cu nasturi.
Poi așa școlari mai văzusem și eu !...
De nu m-ar trânti... Și iacă, frate-meu mă luă de mână și-mi zise încet:
– Să mergem în clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet să te înscriu.
Când intrai în clasă văzui o vergea lungă, galbenă și lucioasă, rezemată de masa profesorului, a Domnului.
Domnul - un om nalt, slab, cu barba rară și înspicată.
Domnul era încruntat și galben.
Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit.
Băieții stau ca sfinții în bănci. Vro trei, cu urechile roșii și aprinse ca focul, în genuchi, lângă o tablă neagră; lăcrâmile le picurau în cărțile deschise și aduse la vârful nasului.
Vergea, lăcrâmi, urechi roșii, Domn uscat și nalt... Să dusese curajul !... Dârdâiam. Și frate-meu, după ce vorbi încet cu profesorul, îmi șopti:
– O să te asculte, să spui tare și deslușit.
Și plecă. Îmi venea să mă iau după dânsul. Și n-am plâns, nu de rușine, ci de frică.
Domnul se uită la mine cu niște ochi osteniți. Intrasem în pământ. Când deschise gura, mi se păru că mă și înghite.
– Ei... băiete... de câți ani ești ?
– De opt... am împlinit la Sân-Petru...
Glasul îmi tremura ca și cum mi-ar fi bătut toaca pe beregată.
– Știi să citești ?
– Știu...
– Scoate "Lectura".
Bag mâna în ghiozdanul făcut de mama dintr-o foaie de cuadrilat și scot Lupul și mielul. Așa ziceam noi cărții de citire, fiindcă începea cu: Lupul și mielul...
Ceru și el o carte ș-o deschise.
Mie-mi juca cartea în mâni și-mi jucă până căzu jos.
Băieții râseră.
Mă aplecai să iau cartea. Domnul strigă așa de tare "tăcere !", că încremenii cum eram, adus de mijloc.
– Ia-ți cartea ! Deschide-o la foaia 50 și citește !
Luai cartea. O deschisei. Eu o întorceam la foaia 50, ea se întorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentația.
Sursa foto