09.06.2012

MICUL COPIST (1)

de Edmondo de Amicis

micul-copist-1
Micul copist (1)
Giulio urma în clasa a IV-a primară. Era un băiat drăguț cam de doisprezece ani, alb la față și cu părul negru. Era fiul cel mai mare al unui slujbaș de la drumurile de fier, care, având copii mulți și leafă puțină, trăia în nevoie și în lipsă.


Tatăl său îl iubea și era foarte bun cu el, dar era cât se poate de strașnic în privința învățăturii, căci dorea ca fiul său să fie curând în stare să-i vină în ajutor pentru întreținerea familiei, și, cu toate că băiatul învăța bine, tot îl îndemna să învețe și mai bine.
Bietul om era cam în vârstă, și munca silită ce-și impusese îl îmbătrânise înainte de vreme. Măcar că se simțea sleit de puteri, totuși lucra și în orele ce-i rămâneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca familia să nu fie lipsită de nimic. De aceea își petrecea o parte din noapte scriind.
Un editor de ziare, de cărți și de fascicole, îi dăduse să scrie adresele abonaților pe niște fâșii de hârtie. Bietul om câștiga la acea lucrare trei lire pentru cinci sute de adrese scrise frumos și regulat.
Munca aceasta îl obosea și acest lucru îl spunea el, adeseori, când se așeza la masă.
- Mi se duc ochii ! zicea cu mâhnire, bietul bătrân. Scrisul noaptea mă prăpădește !
Giulio îi zise într-o zi:
- Tată dragă, lasă-mă să-ți ajut; știi că pot să scriu întocmai ca dumneata !
- Nu drăguțule, tu ai de învățat; școala ta este ceva cu mult mai serios decât adresele mele; aș avea o adevărată mustrare de cuget, dacă ți-aș lua un singur ceas de la învățătură. Nu, fătul meu, îți mulțumesc !
Băiatul știa bine că n-ar fi putut îndupleca niciodată pe tatăl său, de aceea nu mai stărui deloc, dar iată ce plănuise:
Băgase de seamă că tatăl său înceta de a scrie, punct la miezul nopții; îl auzea cum își împingea scaunul, când se ducea să se culce.
Într-o noapte îl lăsă să plece, apoi se sculă, se îmbrăcă binișor, merse în odaia de lucru dibuind prin întuneric, aprinse lampa, se așeză la măscioară, luă din fâșiile ce stăteau grămădite la o parte, se uită pe lista de adrese și începu să scrie prefăcând minunat caligrafia tatălui său. Scria din toată inima, bietul băiat, vesel că putea să vină în ajutorul familiei, însă îi cam bătea inima de frică, să nu-l prindă tatăl său. Încetul cu încetul, adresele scrise se făcură teanc. Din când în când se oprea, își freca mâinile, întindea urechea, zâmbea și reîncepea cu mai multă poftă. Scrise o sută șaizeci de adrese. Câștigase o liră ! Atunci puse condeiul la loc, stinse lampa și se întoarse în odăița sa pe vârful picioarelor.
A doua zi, tatăl veni vesel la masă. Nu pricepuse nimic, căci își făcea lucrarea fără să-și dea seama, gândindu-se cu totul la altceva și abia a doua zi își număra fâșiile scrise.
Se așeză la masă zâmbind și, bătând cu mâna pe umărul fiului său, îi zise:
- Știi tu, Giulio, că tatăl tău este un bun muncitor ? Ieri seară am scris cu a treia parte mai mult ca de obicei ! Mâna nu-mi tremură și ochii tot își mai fac datoria !
Giulio, plin de bucurie, își zise:
- Bietul tata ! scriind în locul lui, nu-i dau numai un ajutor bănesc, îi aduc și mângâierea de a se crede întinerit. Așadar, înainte băiete. Îmbărbătat de această bună reușită, în noaptea următoare, îndată ce bătu douăsprezece, el merse înainte cu lucrarea tatălui său. Merse astfel mai multe nopți de-a rândul. Tatăl nu bănuia deloc, numai atât că într-o seară zise:
- Ciudat ! De vreo câtăva vreme ardem mai mult petrol.
Giulio o sfecli, dar tatăl său nu mai stărui asupra acestui lucru și băiatul merse înainte cu scrierea adreselor.
Pierderea somnului din fiecare noapte începu, însă, să obosească pe bietul băiat; și seara, când învăța sau scria pentru școală, i se închideau ochii. Într-o seară, pentru prima oară adormi pe caiet.
- Fii harnic, îi strigă tatăl său bătându-l pe umeri, nu te lenevi, copile, învață !
Giulio se dezmetici și reîncepu să scrie, dar în serile următoare o duse și mai rău, moțăia pe cărți, dimineața se scula târziu, învăța lecțiile cu greu, parcă i se urâse cu învățătura.
Deocamdată, tatăl său băgă de seamă și tăcu, apoi începu să se îngrijească și, în cele din urmă, pentru întâia dată îl dojeni, zicându-i;
- Giulio nu te mai cunosc, te-ai schimbat cu totul, te-ai făcut îndărătnic și nepăsător; adu-ți aminte că toată nădejdea familiei e în tine ! Purtarea ta mă mâhnește foarte mult.

* * *

Dă clic aici pentru Micul copist (2) !