de Emil Gârleanu
Urmare la Nucul lui Odobac - ep.3
Femeile din ziua de azi nu se asemănau cu celelalte, și tocmai pentru asta el nici nu se însurase; dar la ce folos, când Mitru se lăsase ademenit de Ruja ? Și ce fată; tată-său un hoț de cai, ba se spunea că și Ruja îi ajută, că trece și ea, noaptea, Prutul înot, când apele-s mari, și duce cai dincolo, în țara rusească. Cu gândurile acestea, Toader Odobac dumecă drumul și, fără de veste, se trezi în imașul Moghilenilor.
Cum își aruncă privirile încolo, deodată îi răsări înainte o herghelie cu cai mărunți, și-n mijlocul ei, călare bărbătește pe un sur, Ruja lui Cazacu. Odobac o luă într-acolo, dar fata lovi cu picioarele în cal și-i ieși în față, apoi, când se apropie de tot, smunci căpăstrul calului și-l opri scurt. Moșneagul își infipse privirile în fața ei. Ruja era voinică, smeadă, cu obrazul rotund, cu părul, ochii și sprâncenele negre, ca pământul cel bun. Cozile, lăsate pe spate, se îndoiau pe oblâncul șeii, așa erau de lungi. Gura cu buzele cărnoase, umede și roșii ca miezul piersicei pietroase; printre ele scăpa un zâmbet, care arăta albul dinților ca pe o rază de lumină ce țâșnea din mijlocul feței smolite. Sub cămașa strânsă bine pe trup, țâțele i se ridicau, repede, în răsuflet, ca două păsări ce se zbăteau în sân. Moșneagul clipi din ochi, tulburat, dar își căpătă repede stăpânirea de sine și-i vorbi de-a dreptul:
Cum își aruncă privirile încolo, deodată îi răsări înainte o herghelie cu cai mărunți, și-n mijlocul ei, călare bărbătește pe un sur, Ruja lui Cazacu. Odobac o luă într-acolo, dar fata lovi cu picioarele în cal și-i ieși în față, apoi, când se apropie de tot, smunci căpăstrul calului și-l opri scurt. Moșneagul își infipse privirile în fața ei. Ruja era voinică, smeadă, cu obrazul rotund, cu părul, ochii și sprâncenele negre, ca pământul cel bun. Cozile, lăsate pe spate, se îndoiau pe oblâncul șeii, așa erau de lungi. Gura cu buzele cărnoase, umede și roșii ca miezul piersicei pietroase; printre ele scăpa un zâmbet, care arăta albul dinților ca pe o rază de lumină ce țâșnea din mijlocul feței smolite. Sub cămașa strânsă bine pe trup, țâțele i se ridicau, repede, în răsuflet, ca două păsări ce se zbăteau în sân. Moșneagul clipi din ochi, tulburat, dar își căpătă repede stăpânirea de sine și-i vorbi de-a dreptul:
- Ce-am auzit, Rujo ? Vrei să-mi fii noră !
- Da' dumneata nu vrei ?
- Eu te-ntreb pe tine.
- Întreabă-ți pe Mitru.
- Înaintea lui Mitru, eu trebuie să știu.
- Zău !
- Așa.
Ruja ridică mâna și dezmierdă pe bătrân cu cele câteva frunze rămase în vârful crengii cu care-și îndemna calul:
- Moșule !
Dar Toader îi apucă creanga și, smulgându-i-o, zise înfuriat:
- El și-a luat plata, o să ți-o iai și tu.
Și ridică mâna, dar Ruja strânse pulpele și porni surul să deie peste moșneag. Odobac îl prinse de funie, îl opri și rămaseră așa, încordați, bătrânul măsurându-se din priviri cu fata.
În cele din urmă Ruja începu să râdă, îi apucă mâna și zise hohotind:
- Lasă, moșule, nu struni așa gura murgului, că i-o sângera... și-i cal de furat.
Pe urmă sări jos, dădu calului o palmă, și surul își luă vânt spre herghelie, iar fata luă mâna moșneagului.
- Lasă, mai bine odihnește-o, că o să ai ce struni mai târziu.
Toader Odobac se uită iar în ochii negri ai fetei; inima i se înmuia și i se împietrea pe rând.
- Fată hăi, păzește-te... Ia-l pe Mitru, dar să știi că o să ai cu mine de-a face. Sub papucul tău numai colbul drumului să rămâie, nu și sufletul băiatului. M-auzi tu ?
Fata se uită și îi vorbi peste umăr:
- Tu ce zici, Mitrule ?
Bătrânul se-ntoarse; la spatele lui, băietanul sta întunecat. Moșneagul le spuse la amândoi:
- În calea voastră n-o să mă pun eu; că ar fi degeaba; ce-i scris e scris ! Am vrut numai să văd cât prețuiți fiecare-n parte. Da' cât m-o ajuta luminile ochilor, din ochii mei n-o să scăpați.
