Privighetoarea și trandafirul (2)

de Oscar Wilde.

Urmare la Privighetoarea și trandafirul (1)

Îşi întinse aripile cafenii şi se avântă spre cer. Trecu peste grădină ca o umbră şi ca o umbră pluti prin pădurice. Tânărul Student stătea întins pe iarbă, acolo unde îl lăsase, iar lacrimile încă nu se uscaseră în ochii lui cei frumoşi.

- Nu mai fi trist, strigă Privighetoarea, fii fericit, pentru că vei avea trandafirul cel roşu.
Ți-l voi face eu, cu muzica mea, în lumina lunii şi îl voi colora cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îţi cer este să iubeşti cu adevărat, pentru că Iubirea este mai înţeleaptă decât Înţelepciunea şi mai puternică decât Puterea. Aripile-i sunt de flacără şi flacără-i este trupul. Are buzele ca mierea şi răsuflarea ca tămâia.

Studentul privi în sus, ascultă, dar nu înţelese ce-i spunea Privighetoarea, pentru că el ştia doar ce era scris în cărţi. Dar gorunul înţelese şi se întristă, pentru că îi era dragă mica Privighetoare, care-şi construise cuib în ramurile lui.

- Mai cântă-mi un cântec, ultimul, şopti el. O să mă simt singur când nu vei mai fi.

Privighetoarea îi cântă gorunului, iar vocea ei era ca apa înspumată dintr-o cană de argint.

După ce Privighetoarea îşi termină cântul, Studentul se ridică şi scoase din buzunar un carnet şi un creion cu mină de plumb.

“Forma, îşi zise el depărtându-se prin pădurice, nu i se poate nega, dar are, oare, sentiment ? Mă tem că nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artiştilor: are stil dar nu şi sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru alţii. Se gândeşte doar la muzică şi toată lumea ştie că arta e egoistă.Totuşi, trebuie să admitem că vocea ei emite câteva tonuri superbe. Ce păcat că nu înseamnă nimic şi nu fac niciun bine practic !”. După aceea, intră în camera lui, se lungi în patul cu saltea de paie şi începu să se gândească la iubirea lui, apoi adormi.

Când luna apăru strălucind pe ceruri, Privighetoarea zbură la trandafir şi îşi înfipse pieptul în ghimpe. Cântă întreaga noapte, iar luna rece asemenea cristalului se aplecă şi ascultă. Intreaga noapte cântă, în vreme ce ghimpele îi pătrunse adânc, tot mai adânc în piept, iar sângele se scurse din el.

Mai întâi cântă despre cum se naşte iubirea în inima unui băiat şi a unei fete. Și pe crenguţele de sus ale trandafirului înflori o roză minunată, petală după petală, aşa cum şi cântecele se depănau unele după altele. La începu fu palidă ca ceaţa deasupra râului, palidă ca geana dimineţii şi argintie ca aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir în oglinda argintie, ca umbra unui trandafir în apele iazului, aşa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a trandafirului.

Dar trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.

- Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.

Aşa că Privighetoarea apăsă şi mai mult, iar cântul ei deveni mai puternic, pentru că acum cânta despre naşterea pasiunii în sufletul unui bărbat şi în cel al unei fecioare.

Iar frunzele trandafirului fură străbătute de o tentă roz, ca aceea de pe faţa mirelui când sărută buzele miresei. Totuşi, ghimpele nu ajunsese încă la inima Privighetorii, aşa că miezul florii rămase alb, pentru că doar sângele din inima Privighetorii poate înroşi miezul unei roze.

Trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.

- Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.

Privighetoarea apăsă şi mai puternic şi ghimpele îi atinse inima, iar ea fu sfâşiată de un chin cumplit. Cu cât mai amarnică îi era durerea, cu atât mai sălbatic şi cântul, pentru că acum cânta despre Iubirea care este desăvârşită de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici în mormânt.

Minunata floare deveni sângerie, asemenea trandafirilor din cerurile orientale. Sângeriu era cercul de petale, iar miezul sângeriu ca un rubin.

Dar vocea Privighetorii slăbea, micile ei aripi se zbăteau, iar peste ochi i se puse un văl. Mai slab, tot mai slab îi era cântul şi simţi cum ceva o îneacă.

Apoi, din pieptul ei ţâşni un ultim şuvoi de muzică. Luna cea albă îl auzi şi uită de zori, adăstând pe cer. Trandafirul roşu îl auzi şi se cutremură în extaz, deschizându-şi petalele în aerul rece al dimineţii. Ecoul îl purtă spre peştera lui purpurie din dealuri şi-i trezi pe păstori din visare. Pluti printre trestiile râului, iar ele duseră vestea spre mare.

- Priveşte, priveşte ! strigă trandafirul, floarea noastră s-a desăvârşit.

Dar Privighetoarea nu răspunse, pentru că zăcea moartă printre firele lungi ale ierbii, cu ghimpele înfipt în inimă.

La prânz, Studentul deschise fereastra şi se uită afară.

- Vai, dar ce noroc ! strigă el, uite un trandafir roşu ! Nu am mai văzut niciodată un asemenea trandafir. E atât de frumos că sunt convins că are un nume lung, latinesc.

Se aplecă şi smulse trandafirul, apoi îşi puse pălăria şi alergă spre casa profesorului, cu el în mână.

Fiica profesorului stătea în uşă, înfăşurând mătase albastră pe un mosor, iar căţeluşul era întins la picioarele ei.

- Mi-ai spus că vei dansa cu mine dacă îţi voi aduce un trandafir roşu, spuse Studentul. Iată, îţi dăruiesc cel mai roşu trandafir din lume. Il vei purta deseara lângă inimă şi, în timp ce vom dansa, îţi voi spune cât de mult te iubesc.

Fata, în schimb, se încruntă.

- Regret, dar nu se asortează cu rochia mea, răspunse ea. In afară de asta, nepotul şambelanului mi-a trimis nişte bijuterii adevărate şi toată lumea ştie că bijuteriile costă mai mult decât florile.

- Pe cinstea mea, eşti foarte nerecunoscătoare, zise Studentul înfuriat şi aruncă trandafirul pe stradă, unde roata unei căruţe îl strivi.

- Nerecunoscătoare ! exclamă fata. Stii ce ? Eşti foarte grosolan şi, până la urmă, cine eşti tu ? Un Student şi atâta tot. Nu ai nici măcar catarame de argint la pantofi, ca nepotul şambelanului. Apoi se ridică şi intră în casă.

- Ce lucru de nimic mai e şi Iubirea ! spuse Studentul în timp ce se depărta. Nu foloseşte nici pe jumătate cât Logica, pentru că nu dovedeşte nimic şi mereu vorbeşte despre lucruri care nu se vor petrece niciodată, făcându-te să crezi în ceva care nu este adevărat. De fapt, e destul de nepractică şi, în timpurile noastre, a fi practic e totul. Mă voi întoarce la Filosofie şi voi studia Metafizica.

Se întoarse în camera lui, scoase un tom mare şi prăfuit şi începu să citească.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe lecturirecenzate.ro